Sunt mai conservatoare decât credeam. În idei. Și gesturi reprimate, de multe ori. Dar tonight all my demons are here, facing my fears and release me from chains! Cumva, mi-e nu mi-a plăcut niciodată vinul alb. Oare poate, pentru că, inconștient aproape, îi cunoșteam efectul?

Se lăsase seara. Și, chiar dacă își cunoștea foarte bine pașii, pe unii îi orienta către zări imposibile. Și nu pentru că zările ar fi fost așa, ci pentru că ea accepta ca zările să-i fie așa. Cât o să te mai împotrivești? Era întrebarea pe care în ultima vreme o auzea din ce în ce mai des. Erau ani buni de când nu se mai împotrivise cu atâta înverșunare. Ani în care își negase cu vehemență orice drept la zâmbet. Iar acum, cineva se bucura de zâmbetul acela pe care nici măcar nu-l merita. Știa ce lăsase în urmă. Știa și ce nu va putea lăsa niciodată.

Pe ea o strângea inima. De asta ura licorile străvezii. Doar că ea știa cum să se descurce cu strânsoarea asta. Spre deosebire de celelalte liane, bine prinse de mâna cuiva. Era o poveste în sufletul ei. Erau multe povești în ochii ațintiți ca vulturul asupra prăzii. Cețurile nu-i mai lăsau nicio fereastră de-acum. Era suficient de instruită încât să le spulbere, cu o simplă adiere de aripi. Dar…care aripi?

Cele pe care ți le dă o licoare întunecată se fac scrum la ivirea zorilor. Acelea pe care le prinzi din mers când participi la maraton se transformă în febră musculară, after all. Iar cele pe care le chemi să ți se așeze pe umeri ca să prinzi curaj ajung să încremenească pe tine, la pierderea lui. Așa că cețurile trebuiau risipite cu o altă pereche de aripi. Un Icar care, de data aceasta să nu mai sară de pe turlă cu atele prinse de mâini ci, fără nicio reținere, fără nicio împotriveală ci, doar cu multă încredere. Pașii simpli sunt cei făcuți în siguranță. Acea siguranță care te face să zâmbești atâtor străini la un loc, dar zâmbetul acela să-ți fie înțeles cu adevărat, numai de un singur suflet! Acela!