De la o vreme, regele privea luminile codrului din ce în ce mai intrigat. El știa că în pădure trăiesc vietăți ce n-aveau nevoie de felinare. După oricare regulă matematică, acestea fuseseră dotate încă de la început cu mecanisme complicate pentru vedere noctură. Amu se gândea el…dacă fiarele aistea aveau lanterne pe post de ochi, nu le-ar mai fi trebuit făclii jucăușe care să le arate potecile prin codru.

Apoi, ce taină îi aista de, noapte de noapte, dansează lumini printre copaci? În regatul lui nu puteau exista secrete. Mai ales că, de ceva timp încoace, luminile alea parcă se apropiau de marginea pădurii. În vreo două nopți trimisese iscoade dar, spre zori, toți se întoarseră muți de acolo. Așa că nimeni nu știu până acum, cine aprinde luminile în pădure, după lăsarea întunericului.

Da’ ce, pomii aceia nu puteau oxigena zona cum trebe decât dacă stăteau nemișcați, în lumină? Nu, cu siguranță altele erau tainele pe care codrul aista le înghesuie între faldurile lui verzi. Dar nici regele, nici armate lui de fier nu reușiră până acum să le afle. Și cum nu era deloc un rege ca toți regii, acum stătea rezemat de arcada ceia de piatră înmărmurită și privea tainic către codrul misterios. Pe la miezul nopții, când privirea deja îl trăgea cu toate forțele spre iatacul reginei i se păru chiar, că luminile acelea ar fi ieșit de tot din pădure, s-ar fi aliniat ca la un semn, toate, într-un singur rând și stăteau așa, agățate de nicăieri, privindu-l țintă în ochi.

O clipă a încremenit. Nici un om de pe lumea asta nu ar fi putut să-i facă inima să stea în loc. Nici măcar când i-a venit pe lume, primul născut nu i se oprise ceasul vreo clipă. Dar acum… regele stătea rezemat de arcada ferestrei, înmărmurind la fel ca piatra șlefuită, ce-i sprijinea spre veșnicie, cugetul încremenit.