Regele își îmbrăcase armata în fier. Zale grele îi acopereau acum pe toți oștenii lui. Se priveau unii pe alții și nu înțelegeau. Dar regele era fericit. Credea că așa, va fi de neînvins. Își înconjurase zidurile cetății sale de ziduri de fiare și la propriu, dar, mai ales, la figurat. Pentru că armata de fier învățase să se dea la oameni mai ceva ca animalele pădurii.

În codru era liniște. Deși văzuseră de cu seară vânzoleala de lângă ziduri, nimeni nu se gândea că armata aceea va ajunge și până la lizieră. Era un pariu pe care îl pierduseră, însă. Din loc în loc, mici lumini stăteau parcă de veghe, nemuririi. Codrul ăsta se încăpățâna să moară. Din turnul său de deasupra lumii, regele privea luminile codrului și vroia cu tot dinadinsul să afle cine le-a aprins.

Lacul înghețase demult. Era iarnă aprigă în Ardeal și pe cărări. Slujnicele îi spuneau că va veni noaptea cea lungă dar lui nu-i păsa. El vroia doar să vadă cine a îndrăznit să aprindă lumina în codru. Căci am uitat să vă spun, regele era orb și nimic din jurul său nu i se dezvăluia privirii. Doar luminile acelea jucăușe, din desișul codrului său, îi făceau în ciudă, în fiecare zi.