Winter_8_by

Ninge. Nu viscolit ci domol, mai încet decât mișcarea de rotație a pământului. Cu câteva zile înainte, înghețase Lacul. Ea se plimba la braț, pe ghețuri subțiri, sprijinindu-se de fermitatea unei realități. Era prima zăpadă din anul acela. Și, pentru prima oară era bucuroasă că ningea.

Parada a prins-o iar ascunzându-și lacrimile de frigul de afară. Twin îi spusese că nu poți reînvia morții. Dar ce știa, Twin? Era încă departe și nu apucase să se prindă vreodată de mâna ei. Acum privea cum se lasă tot voalul acela alb peste suflete. Poate Twin i-ar fi spus că așa simte și ea, înghețul interior. Ca o manta groasă, așternută greu peste nopți înecate în vin. Dar acum ningea.

Trecuse mult de când nu mai primise flori. Și niciodată, un trandafir alb, răsucit între degete, chiar de față cu atâția ochi. Un trandafir alb…putea fi mai inocent decât atât? Toți oferă trandafiri în toate culorile pământului dar, un trandafir alb, în prag de iarnă imaculată, nu se aștepta să primească. Cu atât mai mult cu cât, fragilitatea lui îi amintea de cea a gheții peste care aluneca într-o veselie, la brațul cuiva.

Dar acum ningea. Și toate zăvoarele cerului căzuseră la picioarele ei. Ar fi vrut să iasă și să alerge prin zăpadă. Să uite de frig și de rândunele înfipte adânc. Să-și ferească ochii de bulgări și să-și măsoare pașii pe poduri de lemn din orașe reale. Timpul îi încremenise. Vroia să se urce iar în șaua frizianului ei și să plece departe. Cum însă, căci din fortăreața ei de deasupra lumii nu se auzeau pași străini.

Privea la lumina focului, fulgii aceia mici. Îi păreau ireali. Și poate așa și erau din moment ce, odată atinși dispăreau amestecându-se în podul palmei. Era iarnă iar. Iar ea, cu gândul departe, o chema în gând pe Twin să-i zâmbească. Din colțuri de tavane care nu o apăsau deloc.

Poate ar fi trebuit să-i spună. Sau să nu zâmbească. Sau poate n-ar fi trebuit să primească mâna aceea întinsă peste ziduri.. Nu mai știa. Oricum, aflase demult că dorințele oamenilor sunt lucruri cu care nu te poți război niciodată. Și oricum nu mai conta acum. Avea nevoie de poveștile alea spuse în miez de nopți geroase, prinse în limbi de foc, de rotocoale adânci, sculptate într-un șervețel alb.

Ninge. E iarnă-n Ardeal.