Aș vrea să scriu și despre tine. Cu detașarea vorbei nedisecate până la sânge. Să scriu despre câmpiile peste care mă purtai, în brațe. Sau despre lunile însângerate, de pe pielea mea. Despre gustul săruturilor vinovate și despre suflete aruncare la zaruri, printre cuțite zvârlite în colb, la talcioc.

Aș vrea să pot scrie despre tine, cu inima mea de atunci. Cu felul în care îmi înfioram zâmbetul meu de copil, mascat de prea mult fard matur. Și, mai mult, aș vrea să pot avea încrederea aia oarbă, care mă purta pe muchii tăioase, cu ochii închiși, ținându-ne de mână. Dar, eu nu mai exist așa. Iar tu, nu mai ești. Castelele din roca dură s-au pierdut la poker, într-o fracțiune de zi blestemată.

Verdele din irizațiile tale nu mai e demult, subiect tabu. Eu l-am pus la mezat, în piața publică. Răzvrătire. Sau, cel puțin fronda unui eșec inimaginabil. Cum oare aș mai putea scrie vreodată, despre tine, altfel decât scrijelind pereții cu semnătura unui criminal care își lasă victima, în agonia nopților sfârșite în paturi vechi, gemând a zori țintuiți de patru ceasuri ale dimineții?