Am zis că scriu. În fiecare seară. Un pariu cu mine și o provocare primită de la cineva interesant. Ar trebui să menționez încă o dată că ce scriu aici nu e pentru vreo dorință de confirmare/validare/afirmare ascunsă. Ci mai mult pentru mine. Și pentru confirmările mele interioare. Și pentru toate vocile mele interioare nebăgate în seamă lately.

Azi nu a mai fost așa liniște. Însă am înțeles un lucru. Pe vremuri mi-am dorit incredibil de tare să devin medic. Încă sunt multe momentele în care mai îmi doresc același lucru. Undeva, în timp am schimbat macazul. Nu m-am făcut medic. Contrar multor aparențe pe care le construiesc sistematic zi de zi sunt un om demențial de sensibil. Îmi urăsc sensibilitatea majoritatea timpului, drept urmare nici nu știu cum să mă comport în funcție de ea. Dar azi am înțeles de ce nu am ajuns până la urmă să fiu medic.

Ora opt seara, într-un spital dintr-un anume oraș. Un om se pregătește să moară într-un salon. Pe holuri, rudele plâng deja singurătatea care le așteaptă. Nu suferința lui ci, propriul lor egoism. Medicii, se agită pe lângă el. Asistentele scapă perfuzii din mâini. Alte asistente încearcă să-i amelioreze starea. Care stare? E deja inconștient și în convulsii. Aparatele țipă. Infirmierele schimbă așternuturi pătate de toate lichidele vitale. În restul spitalului e liniște. Dar aici, la câțiva metri de mine, dincolo de ușa unui salon, moare un om. Și toată lumea privește asta ca pe o chestie firească, nici măcar ca pe un risc al meseriei pe care și-au ales-o. E ca și cum, la piață se mai scapă pe jos, din galantare, niște legume. So what?

Ei bine, pentru mine meseria asta nu va însemna niciodată un troc într-o piață mare. M-a mișcat egoismul înlăcrimat al rudelor. Nu mai mult decât m-a iritat trocul sistemului în care un om se pregătea să moară. Și, cu siguranță, nu mai mult decât suferința lui. Am simțit pe moment, o parte din ea. Și din însingurarea cu care stai, fără rude de mână, fără perfuzii, haine sau pamperși, în fața morții tale. Peste asta nu am putut să trec. Și atunci am înțeles de ce nu m-am făcut medic.

Pe mine mă dor pădurile tăiate, găurile din stratul de ozon, semnele de întrebare în care s-au transformat moții ducând iarna, 40kg de lemn în spinare ca să le vândă doar pe câțiva lei cu care nu-și puteau cumpăra decât un pahar de băutură. Mă impresionează reușitele poporului meu și mizeria în care se scaldă crezând că altcineva e dator să îl scoată din ea. Pe toate le trăiesc mai intens decât ar trebui. Dar suferința umană îmi depășește de cele mai multe ori, limitele în care trebuie să te înțepenești bine în calitate de medic.

N-aș fi putut să văd zi de zi, atâta suferință și, la finalul ei să povestesc nonșalant despre ce ojă nouă mi-am cumpărat dimineață. În salonul acela, murea un om. Și pentru mulți de acolo, moartea nu era decât o altă față a job-ului lor. Și viața lui, nu mai cântărea mai mult decât nenorocita aia de ojă cumpărată dimineața. Nu…cu siguranță nu aș fi putut să fiu un astfel de medic. Nu în viața asta. Pe care se pare că o prețuiesc mai mult decât pe orice altă moarte. A oricui ar fi ea, defapt.