Apuseni, Garda de Sus

Știți sentimentul acela pe care îl ai când simți că ți se ia o greutate de pe suflet? Că te simți mai ușor, că poți face parcă orice dorești și că, într-o secundă poți fi oriunde vrei, fără nicio barieră? Ăsta e feeling-ul meu de azi. Un azi pe care nu l-am mai simțit așa de foarte multă vreme. Un azi pe care îl recunosc doar din felul în care scriam altădată.

Libertate descătușată. Și nu cred că i se datorează lui Iohannis. Not this time. A fost tot timpul împrejurul meu. Oare ce m-a încătușat atâta vreme? E drept…se mai termină un an. O etapă. Grea, de altfel. N-am trăit atâtea emoții adunate la un loc cred, în toată viața mea. Dar anul ăsta mi-a dat multe bătăi de cap. M-a îndepărtat de mine și mi-a distras foarte tare atenția de la ceea ce vroiam defapt. Nu știu dacă l-am pierdut. Cu siguranță au fost multe clipe pe care acum le consider așa. Au fost și destule frumoase. Rembrandt le surclasează pe toate. Multumesc, Alex.

Am constatat în timp că, nu oamenii mă motivează pe mine, nu în legătură cu ei îmi sunt mie cele mai mari bucurii. Ci ceea ce pot face eu, pentru și cu ei. De asta a câștigat Rembrandt. Culmea… o artă atât de dragă mie, mi-a adus libertatea într-un mod tare zdruncinător! Peste vreme o să zâmbesc, gândindu-mă la asta. Acum însă e prea devreme pentru multe. Acum, îmi savurez parfumul trandafirilor galbeni și degetele care tastează rândurile astea.

Da, uneori trebuie să mai fie și liniște. Zgomotul din ultima vreme nu făcea altceva decât să-mi contorsioneze percepțiile. Încă nu e liniștea pe care o caut. Pe ea o voi întâlni în curând, în drumurile mele. Mă voi împiedica de ea, coborând dintr-un autocar, în mijlocul unei țări. O voi degusta, într-un pahar cu picior înalt, în miezul unei nopți pline de ger, alături de un om tare drag sufletului meu. O voi regăsi la finalul unei lucrări, în care mi-am pus lately,  mult suflet (puteam oare altfel???). Cu siguranță, voi da peste ea, accidental, în ochii cuiva anume. Curios, dar am întâlnit-o și într-o cafea amară, cu gheață, într-un ceai băut pe fugă într-un oraș de poveste și chiar într-o carte cu coperți groase, în care se îngrămădea grăbită, toată istoria Transilvaniei.

Ei bine, da…pentru mine așa începe liniștea. Și abia aștept să o regăsesc, mai frumoasă, mai incitantă și mai efervescentă ca ultima dată!