Lucrurile se schimbă. Vremurile, la fel. Și oamenilor li se pare dificil să se acomodeze cu schimbările. Mai ales când unele impun să lași în urmă bucăți din tine. Sunt alte uși care se deschid, în locul celor prea greu trântite. Cât se vor mai deschide acelea vreodată? Se vor mai deschide oare? Depinde uneori de o rază de soare. Alteori, de o cească de cafea, adusă într-o dimineață, de cine trebuie.

Când crapă timpul, lumile se despart. Dar culmea, doar atunci, vezi cât de departe ai ajuns, chiar fără tact. Sunt porți peste roți, și lacăte la sorți. Dar numai noaptea se deschid, plecând printre morminte, capetele sfinte. Azi, scrii în rime, mâine vers citești. E timpul răscolit, în pașii de povești. Trecutele-ntrebări, nu îți mai stau pe buze și parcă cearcănele grele, de cuie-au fost străpunse.

E lege peste soare și început de drum, să lași în urma-ți toate, înveșmântate-n scrum. Dar din tăceri și umbre nu se rotește universul, căci ochii-ți se opresc, când se oprește mersul.

Ce-am vrut să spun? Numai eu știu. E timpul mult prea rece, mi-e gândul prea pustiu. N-am așteptat. Nici n-am aflat. Dar pentru toate este, un adevăr uitat….

Lucrurile se schimbă. Foile mototolite au miros de ceară întărită. Și luminile arată altfel. Într-un colț de cer…..