Ţipa. Cu gândul la tine, în parcarea unul bloc cu zece etaje, adormit cu capul pe spate.
În vreme ce pescărusii ţipau şi ei, strigându-te pe nume, Abate!

N-ar fi trădat. Totuşi, gândul nu prea curat, îl ţinu departe de păcat…o vreme.
Până când norii începură să îl cheme. Căci dincolo de zare, o mare adunare, îl privea uimită.
Tăcere nerostită.
O viaţă, aproape irosită.

Acum, cânta îngenunchind, într-o grădină plină cu măslini.
Erau sâmburi înfipţi adânc, de viitori spini.
Coloane de cer, priveau înspre el. Iar el, nu mai era demult doar cer.
Era El.

Ar fi vrut să îi lase să vină. Să le spună El ca nu poartă vină.
Dar argintul striga din depărtare, că sufletul din el, moare.
Nu mai era mult. Un strigăt, total mut.

Doar norii l-au auzit. Într-un târziu, s-a trezit.
Pescăruşii ţipau. Era primul ţipăt neobosit…răstignit.