Până când?
Mă întrebai, cu candoarea ultimilor corifei ai Orientului.
Până când? Îmi şopteai în ureche, în timp ce ochii mei se îmbătau în licori verzi-albăstrii.
Până când? Simţeai să punctezi fiecare inflexiune a sufletului, de parcă tresărirea lui ţi-ar fi adus pe buze, picuri din sângele meu.

N-am ştiut până când.
Nu ţi-am răspuns niciodată aşa cum ai fi meritat.
Credeam că dacă te las să afli singur, vei avea răbdarea pietrelor, transformată în aur lichid. Nici acum nu ştiu până când. Acum, când cred că în colbul timpului mi-ai azvârlit zarurile vieţii.
Nici acum nu pot răspunde până când.

Căci dacă privesc cerul, pot spune până la sfârşitul timpului. Dacă sap în crusta grea a pământului de sub tălpile zeilor, aş răspunde că până la ciocnirea unor stele. Iar dacă mă oglindesc în rama rotundă şi verde a unui tablou, aş ştii că până aş reînvăţa din nou, să respir.

Şi, cu toate astea, nu ţi-am răspuns niciodată. Dar… Până când?