DSC_0413aPăstrează-mă tu, Toamnă, între-ale tale gene
Ca pe tăcuta Doamnă, ce ochii-ţi or s-o cheme!
Şi cântă-mi dintre stele, din harpa ta de înger
Ce oamenii nu ştiu, să preţuiască-n cer!

Opreşte-mă cadână, între păduri de fag
Acolo unde-odat’ iubeam ce mi-era drag!
Şi ţine-mă o clipă, cu paşii printre vreascuri
Să-mi amintesc aievea, vechi, tainice rosturi!

Fi-mi tu unică zână, o treaptă către soare
Să-ţi iau din colorata-ţi mână
Doar urma ce se-neacă-n mare!
Iar seara, dintre voaluri, să-ţi depăn peste munţi
Bruma ce îi imbracă, şi azi ii vezi cărunţi.

Opreşte-mă tu Toamnă, aici, în curtea ta!
Unde mai ieri o rază, de cald se dezbrăca!
Opreşte-mă şi dă-mi fulgii cei verzi-gălbui
Ori roşii sângerii, ca buzele ce -ţi ard în flacărui!

Şi nu mă alunga, din ochi ce azi sclipesc
Nu îmi întinde mâna ce mulţi ţi-o tot râvnesc!
Dă-mi numai mie, tu, nesfârşita Doamnă
Ce ştii că îmi preschimbă azi,
Numele în Toamnă!

Dă-mi pomii galbeni, vreascurile răsucite
Dă-mi fumul din grădini, ce-ameţeşte
Frunze răscolite!
Dă-mi răgetul pădurii, când iarna i se-nchhină
Dă-mi stropii reci şi repezi şi-ncremenita tină!

În schimb, ţi-oi da un clinchet, ce obosit anunţă
Că seara-ncet se lasă, şi tu umbli desculţă.
Şi-ai mai primi şi haina, cusută-n borangic
Să vezi cum te-ncălzeşti de crezi că îţi e frig!

Iar la final, mai spune-mi să nu plec!
Nici sus în munţi, nici ochii să-mi petrec
Peste grădini, ocoale şi luncile pustii, 
Opreşte-mă tu Doamnă, şi Toamnă iar voi fi!