Nu plang, Domnul Meu… nu-s lacrimi ce incerci sa prinzi, alergand pe chipul meu…Sunt randunele ce s-au infipt in carnea mea, in fiecare vena din inima mea. Vor doar sa iasa de acolo acum, sa zboare libere, dincolo de sangele meu. Nu-s lacrimi, Domnul meu… Sunt cutitele cu care, o vara intreaga am desenat, printre pietre cubice, destine. Sunt acele cutite cu lama groasa, ascutita si calita in focul tuturor bataliilor de odinioara.

Nu le recunosti, Domnul Meu…pentru ca aceste cutite, nu au taiat niciodata in carnea ta. Randunelele n-au zburat niciodata deasupra crestetului tau, infigandu-se in zarea albastra.  Odinioara sfredeleau gatlejuri de necredinciosi hamesiti, care peste noapte, luat cu asalt, podurile de lemn, intr-o sete odioasa de…viata. Atunci am invatat ca fiecare randunica isi are zborul ei, mai ascutit si mai inalt decat orice lama. Atunci mi-am aparat cu ele, sufletul, pentru Tine.

De ce plangi, Isa? Zambesc amar, Domnul Meu, pentru ca inca nu calci dincolo de nisipurile miscatoare. Ai rostogolit Golgota peste chipul meu, tintuind-o intre piroane ruginite decand vremea. Ai deschis zagazurile Pandorei, dintr-o singura adiere de verde. Iar acum, cand crivatul instrainarii ma arunca in prag de gheatza vesnica, imi lasi prada cainilor negri, sufletul infierat. Si ce-ai legat in mine, ca pe-un talhar, Destinul, se zvarcoleste in sangele meu, fierband mai tare ca focul viu. 

Nu, Domnul Meu, nu-s lacrimi ce vezi azi pe chipul meu. Sunt stanci colturoase, pravalite in abisul verde intunecat, al gandurilor tale. NU, Domnul Meu… nu-s nici macar cutite, randunelele astea. Ar fi prea tainice, prea simple si vremelnice, pentru astfel de vremuri. Nu, Domnul Meu, nu-s lacrimi, ci inimi cazute, pe lame ascutite, calite in vesnicele iaduri ale celor care pierd. Nu, Domnul Meu, Isa nu plange…

Isa, doar adoarme…