world-of-more-timeSă-i dau timp, timpului…. Aşa-mi spunea odată.

Dar cum să fac asta când tot ce am ştiut pe lumea asta a fost goana unei roţi? Cine să mă înveţe? Aş putea să întreb veşnicia din ochii bătrânilor satelor noastre. Acolo se găsea timpul odinioară. Sau aş putea privi răbdarea umilinţei aşternută la colţ de stradă cu mâna întinsă, a unei tinereţi demult apuse, scrijelită pe chipul încrustat de mult prea multe vitregii. De aici aş putea învaţa. Să-i dau timp, timpului.

În schimb, l-aş putea privi pe timp, răstignit între două lemne. Bătut cu piroane adânci, ca să fie siguri ca nu pleacă nicăieri. N-a mai plecat. Dar nici în timp nu a rămas. Agăţat acolo, batjocorit şi însângerat, timpul a uitat de noi. Şi-a ridicat ochii către cer, a oftat pentru ultima oară şi a înţeles că noi vom alerga şi după ce el va fi părăsit demult, soarta noastră.

Îl mai găsesc din cand în când, în vreo Tismană împopoţonată cu gust de linişte. Printre aleile ei, rătăceşte şi azi, chiar dacă noi i-am croit alte drumuri pavate cu pietre scumpe. Stă cumva la umbra unor copaci bătrâni, sau încremeneşte în valurile cascadei neobosite. Îl aud. Şi atunci, timpul îmi vorbeşte ca şi celor pentru care, la lăsarea întunericului, se aprind lumini ce plâng pe scoarţa cea rece a ţărânii. Aş putea încremeni în candela lui, vreme de o eternitate. Aş putea plânge cu ceara întărită pe chipurile celor care i-au dedicat lui, o viaţă. Şi, cu toate astea, timp, timpului nu voi ştii să-i dau.

N-am învăţat mersul din cărţile vechi. Am fost luată de mână şi târâtă în lume, ghidată din umbră. Iar mai târziu, când umbra mi s-a despărţit de trup, a trebuit sa reînvăţ să merg, din mers. Şi nici atunci, nu i-am dat timp, timpului….

Îl caut. Nu-mi răspunde decât în surdină, de parcă ar aştepta cumva să-mi cizelez auzul, conectându-mă la o frecvenţă imperceptibilă. Încă învăţ. Deşi mereu mi se pare ca mă înghesuie între patru scanduri mult prea devreme de a descifra taina lumii. E tot ce caut în viaţa asta. Timp. În fiecare geană de lumină pe care o pierd printre degete. În fiecare ochi ce se opreşte asupra mea, preţ de o clipă. În fiecare răsuflare sacadată, dedată unor plăceri interzise decand lumea, etalate pe post de esenţă divină, în galantare pângărite. Îl mai caut în fiecare sclipire atinsă de muze, în fiecare adiere cu miros de liliac. În magnoliile ce explodează într-un parc de care am fugit o viaţă. În pietrele sacre, tăvălite prin goana mileniilor, de barbari îmbrăcaţi în lorica hamata. În frunzele cu care îmi îmbrac la ceas de toamnă, paşii. Îl caut neobosită, de parcă întreaga mea fiinţă nu vrea decât să-i ceară atât: o clipă….

Dar oare mă aude? Cum ar putea? Când fuge din calea mea mai abitir ca valurile furioase ale mărilor albastre? Îmi râde în faţă, în fiecare dimineaţă, când mă priveste de dincolo de fereastra ochilor, zâmbind şăgalnic ca la 17 ani… mă ademeneşte în fuioare de poveste, îmi toarce firul nevăzut al vieţii dintr-o lână atât de fină încât, îmi creează impresia că se poate rupe oricând. Dar nu-i aşa. După primii zori, am înţeles ca nicio lamă nu poate cresta viaţa mai tare decat o faci tu. Tu iţi torci urzeala drumului. Tu eşti cel care, neobosit alergi, depănând şi mai tare ghemul. Tu alergi. Pentru că defapt, tu, eşti timpul tău.

Dă-ţi timp, Timpule!

             Sursa Foto: http://theworldofmore.com/wp-content/uploads/2013/03/world-of-more-time.jpeg