Iţi aminteşti Luluţă, parfumul cel de toamnă
Ce prin grădini grăbite şi-azi frunzele le-ntoarnă?
Iţi aminteşti tu, dragă, căci sub culoarea lor,
Ţi-am spus acum o vreme că mă tot sting de dor?
Iţi aminteşti tu, fată, când furca-n mâna-ţi fină
Tot răscolea uitată, culori de prin gradină?

Luluţă, a mea muză, tu şi grădina ta,
Cu frunze-n păru-ţi galben, tu dragă, toamna mea…

Iţi mai aduci aminte cum focul le ardea,
Cum zumzetul fierbinte, în calea ochilor ţi-iesea?
Iţi aminteşti faptură cum te priveam tăcut
De parcă din alt timp, tu, toamna-ai coborât?
Şi-ţi mai aduci aminte şi limbile de foc,
Cum trupu-ţi ca de frunză, descremeneau pe loc?
Cum vălătuci de fum, în braţe te luau,
Cum spre-ale cerului lumini, cu tine tot fugeau?

Şi te strigam, Luluţă, spre tine alergam,
Dar fumul de tăciune, din cale-ţi nu-ntorceam.
Căci iţi plăcea să zbori, cu furca răscolind,
A frunzelor paloare, din calea flacărilor fugind.
Si tot râdeai, de parcă, grădina luase foc,
Iar eu, pungaşul vesel, îndrăgostit eram pe loc.

Dar şi grădina, frunza-şi scuturase,
Când calea flăcării, în urmă-ţi de tot arse.
Tu tot râdeai, şi ochii-ţi ce răscoleau prin fum,
Îmi tot spuneau şăgalnic, ca eu să-mi vad de drum.
N-am înţeles atunci, şi furca nu ţi-am luat,
Iar frunzele-aurii, în limbi de foc şi fum s-au înecat.

Nu-i toamnă iar, Luluţă,
Şi nici grădina plină,
Dar ochii tăi fetiţă,
Prin fum şi azi alină…