Biblioteca din barca
Eram niste copii, cu suflet de argint, vii
Eram bucati de cer si aripa de inger.
Eram o rasuflare netaiata, o sete fara patima varsata
Eram si stea, si soare si pamant
O liniste fireasca, peste-un simplu gand.
Eram o zi, o noapte-ntunecata
Eram tot ce am fost doar noi vreodata
O adiere lina peste glasuri de campii
Si dulcea lui mireasma,
A teiului cu flori purtate de iubire,
Peste vii.
Tot noi, zambeam si nu stiam nimic
Nici ce e lumea, nici ce zace-n al nostru gand
O fiara rascolita de un simplu zbor
O gheara inghetata ce te-nvata-ncet sa mori.
Un ranjet ca de diavol salasluia in noi
Un vechi fior, un abur ce ne-mpartea pe veci la doi
Un iz de lupta-nsangerata nesfarsita
Statea mereu la panda, sa taie o inima perfect cioplita.
Un ceas, atat ne-a trebuit si noi
Am tras cortina lumii, lasandu-ne la fel de goi
Am dat Pandorei ce a fost mai rau
Placerea unei clipe, pentru eternul vis
Din somnul unui zeu.
Am rupt izvoade si navalind afara
Am dat si mana si sarutul pentru-aceasta fiara.
O clipa de-am fi stat sa mai rabdam
Carne si suflet s-ar fi rupt definitiv,
Rostogolindu-se pe tron.
Tacerea lumii nu a fost de-ajuns
Pasii ne-au dus la rasarit, pe mine la apus
Ganduri ucise si pietre de hotar
Toate in iederi grele prinse
Lasand in urma un pumnal.
Si astazi, toate astea ca vantul s-au tot dus
Din rasarit, urnindu-se incet tot spre apus.
Eram copii, cu suflete de-argint
Suntem azi oameni, acestei toamne-amar zambind.
Sotului meu.
Post-modernist sau tratat despre ce sa (NU) FACI!!!
M-am lovit in ultima vreme de tot felul de mentalitati mai mult sau mai putin inchistate in sabloanele unei societati la fel de inchistata in alte sabloane. Problema n-ar fi suficient de grava, daca nu ar implica o viziune care cere adaptare la noile tendinte. Mai pe scurt: o creatie, ca sa fie apreciata, TREBUIE (caps-ul se traduce prin it’s a must) sa aiba diacritice. Neaparat textul trebuie sa aiba o acuratete vizuala dar si una a limbajului! Daca nu indeplineste aceste cerinte nu e o creatie de valoare! La fel cum un tablou daca nu are rama aurie inseamna ca ceea ce exprima e de o valoare contestabila. La fel cum un site, daca are background negru e automat tratat ca avand continut: obscen, satanist, emo and so on.
Sa va spun ceva oameni buni: eu nu dau doi bani pe regulile voastre de cacat! Daca cineva nu e in stare sa surprinda esenta unui text pentru ca il deranjeaza lipsa diacriticelor, n-are ce sa caute intre cei care fac literatura. Treziti-va dracului ca suntem intr-o era in care mijloacele de comunicare iti suplinesc lipsa timpului sau a deplasarii sau a documentarii fila cu fila. Treziti-va si incercati sa priviti dincolo de ambalaje. Nu va mai lasati furati de miraje gen diacritice, rame de tablouri, sau sculptura doar in piatra. Istoria, indiferent de felul ei nu s-a scris cu diacritice si nici din spatele vreunei cortine sau vreunui birou inalt. Istoria s-a scris uneori de pe campul de lupta, cu mainile pline de sange, in inchisori sau lagare. Iar voi acum aveti senzatia ca o opera poate fi criticata dupa aspectul ei comercial.
Daca v-as relata aici cateva fragmente din cea mai recenta carte pe care am citit-o si anume “Opere cumplite” a lui Florin Piersic Jr. v-ati oripila. N-ati fi in stare sa treceti de prima fila. Pentru ca la voi, totul trebuie sa fie stralucitor ca sa aiba valoare. La prima expresie de genul “futai sau rahat” ati fugi mancand pamantul (apropo sunt in DEX amandoua). Pentru ca aveti niste bariere mentale atat de invechite incat nici macar rabdarea sau curiozitatea nu vor fi in stare sa le sparga. Daca ati deschide cartea mai sus mentionata si ati vedea ca omul asta are pasaje fara punct, fara virgula sau litera mare la inceput de propozitie ce-ati mai zice? Probabil ca in unele cazuri, unii dintre voi ar trece cu vederea aceasta blasfemie lingvistica pentru simplul fapt ca autorul operei este Florin Piersic Jr. Restul ati fi atat de indobitociti de sistem incat nu veti reusi niciodata sa surprindeti profunzimea, sensibilitatea scriiturii, viziunea vasta pe care autorul o are asupra anumitor aspecte ale vietii. A! Vedeti ca uneori nu are nici diactritice! Saturati-va! Si n-o cititi! oricum n-ati intelege nimic din ea cum probabil nici din “Jurnalul” Oanei Pellea n-ati intelege mare lucru pentru ca, desi e ingrijit, uneori nu incheie fraza sau cartea asa cum se incheie, de obicei acestea. Sau si mai rau: are unele fraze fara predicat. Da, ati auzit bine! Iar in viata particulara, fumeaza! Ma rog. s-a lasat. Judecati in continuare o carte dupa copertile ei, dupa maniera in care e scrisa, niste versuri dupa aliniamentul in pagina. Pana la urma, dupa normele create de… voi, alea pe care voi le urmati, aceste aspecte sunt deosebit de importante.
Ei bine, imi place sa fiu o rebela! Imi place sa scriu, iar ceea ce scriu sa transmita ceva foarte puternic. Daca vreau sa injur de toti mortii, fiti siguri ca am s-o fac. Daca majoritatea timpului pe care il traiesc every fuckin’ day este in fata unui computer, atunci fiti siguri ca dupa aproape 9 ani de presa, dintre care 4 au fost numai online am sa scriu fara diactritice.
Nu dau doi bani pe oameni care hotarasc si voteaza peste noapte ca “noile norme lingvistice” se cumpun din “niciun, nicio si niciodata scris mereu legat”. Nu dau doi bani pe cei care de curand au descoperit tehnologiile moderne, gen internet, au publicat trei texte pe niste site-uri literare, folosesc aceste tehnologii moderne dar habar nu au ce inseamna ele. Oameni buni, textul pe online, cu diacritice implica existenta unei interfete (banuiesc ca stiti ce e aia) care sa functioneze atat de perfect (na ca am comis-o) incat sa nu se blocheze atunci cand intalneste anumite erori generate de diactritice. Cu atat mai mult, textul de online nu reprezinta asa cum am auzit recent, scriitura de afaceri ci o forma literara care te ajuta sa-ti valorifici la maximum, timpul!
Asa ca, inchei spunandu-va sa va treziti dracului din letargia si comoditatea in care inotati crezand ca le stiti pe toate. Nu am in NICI UN caz pretentia ca varianta adoptata de mine este cea corecta. dar nu ma obligati sa mi se faca greata cand va aud spunand ca un text isi pierde din valoare literara daca nu are diactritice. Pentru ca asa, va recomand si eu sa folositi numai telefonul fix si butoanele de la televizor in loc de telefonul mobil si telecomanda!
am obosit. treziti-va!!!sSi nu mai cititi aberatiile mele. ca n-au diactritice. si nici litere mari. si nici valoare pentru niste oameni ca voi. apropo: s-a inventat apa si sapunul. pentru voi insa, recomand epoca de piatra. va coafeaza mai bine!
Licoare
Beau. Din cupa plina de dorinti.
Aceeasi cupa, cu care tu ma minti.
Beau. Si sting inghititura mea
Cu-aceeasi grea licoare ce-atinge pielea ta.
Si beau din stropii de nascare in lumina
Din amaruia sete ce te preface-n tina.
Beau fara frica din orice ochi si limba
Ce-n vise verzi si-albastre
Chiar si acum te-alinta.
Dar de-as mai bea din stropii de-nceput
Ce si acum ca si atunci te-au tot durut
N-as stii de-s soare sau doar licoare verde
Ce-n ochii mei ca si-n ai tai iarasi se pierde.
O lume despartita de-un pahar
O viata dusa pe un strop de jar
E doar un vin prea dulce fara de-nceput
Un Bachus ce aduna dorinte din trecut.
Departari
Se-nfig cutite. Si se sting iar focuri. La fel de trist ca orice inceput. Se sparg iar pietre si se destrama vise trangand spre nicaieri, un ideal pierdut. Si-n nefiinta mea se tot rastoarna lumi, de peste ceruri se incalca iarasi vami, Caci colt de negura intruchipata in cenusa imi bate iar in geamul, prefacut in usa.
Si se despart iar ape, se limpezesc izvoare Se toarna din fanatani, o palida licoare. Zile si nopti, milenii prefacute, toate sub o grea uitare, in stane-s prefacute. Si chiar si tu, sagalnic zambet prefacut, chiar si in tine, uitarea-i templu de demult. Caci om de esti, salbatic ca si-un zeu, nu te ridici mai sus de trupul tau.
Farama de nascare de-ai avea as fi simtit-o intr-o noapte, langa tampla mea. Dar ca si timpul, ca si vremea rascolita esti doar o nota veche, trist de prafuita. In ochii mei se joaca azi lumini ce nu se sting, caci foc le curge peste gene, in nesfarsit alint. Pe cand privirea ta ca si o fila ratacita e stearsa din al colbului argint, istorie adanc rastalmacita.
Si nu-i nimic, istorii vor mai fii! Si capete de sfinti de sus ne vor privi! Dar tu, in Cronos n-ai sa poti citi ce in privirea mea se joaca, precum acele flacarii vii!
Se-nfig cutite! Si se sting iar focuri. O palida lumina ce-n zare iarasi se desface. Se sting cutite. Si se-nfig iar focuri! Caci lumea din privire, ingheata prinsa-n ace..
Strigat!
Ajuta-ma… sa sting lumina! Ajuta-ma, e iar racoare aici si soarele asta ma orbeste! Te rog, trec in fiecare zi pe langa scena asta… mi-am dorit sa o ating, mi-am dorit sa fiu mai aproape dar acum, acum cand cortina asta de catifea neagra se lasa, as vrea sa se inchida reflectoarele astea! Uite, eu nu pot sa ajung la intrerupatorul ala, nu mai pot sa fiu eu cel care apas pe buton, te rog… ajuta-ma!
Pana mai ieri am vazut timp de 20 de ani aceeasi scena. O iubeam, intelegi? O iubeam mai mult decat am putut iubi in viata asta ceva. Nu, Maria, nici macar pe tine nu te-am iubit asa cum am iubit-o pe ea. Era toata viata mea. Dar nu stiu de ce, in ultima vreme nu mai zambea. Si asta ma toaca incet. E doar o scena, care nu-mi mai vorbeste, care nu-mi mai raspunde. Ma lasa sa-mi fac numarul si sa plec. De parca dragostea asta platonica poate rezista fara pasiune…
Hai, intelege, nu pot trai fara ea. Nu pot sa vad nici spectacolul, nu-mi aduc aminte replicile, nu mai stiu nimic. Stiu doar ca ma orbeste soarele asta. E acelasi, de atatia ani dar astazi ma arde, ma preface in cenusa cu fiecare respiratie. Si tu, tu treci fara sa stii. Ma vezi in fiecare zi si ma intrebi daca beau cafea. N-ai invatat in tot timpul asta ca eu nu beau cafea dimineata. Nu stii nimic, esti orbit de acelasi soare. De ce nu ma asculti? Intelege, ea nu ma mai iubeste. Si stii ceva? Cred ca nu ma mai vrea… cred ca… cred ca are pe altcineva. Da, asta trebuie sa fie! Ce altceva?
Dar cum, cum sa distrugi ce aveam noi? Cum poate cineva sa zambeasca luandu-i locul altcuiva? Nu, nu e drept, ma chinuie soarele asta intelegi? Uite, daca vrei, maine te poti intalni tu cu ea. De maine, o las in mainile tale. Nu ma mai vrea, intelegi? Si mi-e frica…
Ajuta-ma! Vreau sa sting lumina asta… Dar cel mai mult as vrea ca ea sa ma iubeasca din nou. Vreau sa simt ca sunt viu, intelegi? Vreau din nou viata aia pe care numai ea stie sa mi-o dea…
E prea multa lumina aici. Iar in lumina nu pot s-o vad! Ma obisnuise ani la rand, exact ca o fecioara nepangarita, sa ma lase sa o iubesc, cu lumina stinsa. Acum, parca dintr-o data asa, timpul s-a rupt, iar ea vrea soare, vrea sa fie ridicata in slavi… nu reusesc, intelegi? Nu mai reusesc sa o fac sa ma iubeasca, nu mai pot nici sa respir si soarele asta ma orbeste.
Se lasa cortina. E seara deja. Nu vreau sa plec, dar ma obliga, intelegi? Nu vreau… nu vreau… e tot! Mereu a fost tot! Te iubesc, intelegi? Mereu, doar pe tine! Se lasa cortina….Ajuta-ma… ajuta-ma sa sting lumina!
P.S.: Fara tine…
Nocturna de octombrie
E al dracu de frig… de parca lumea se compune mai nou numai din sloiuri reci ce ingheata priviri. Dar mai rau e ca ingheata gandurile si le tine prizoniere intr-un oras pe care il detest. Si de care nu mi-a placut niciodata din anumite considerente, mai nou, mult prea putin importante. E ciudat cum se pot inventa povesti, versuri, cum poti sa respiri in anumite locuri si numai aici nu. E ciudat cum anumite locuri te pot face intr-o secunda sa te simti viu… uite, Sibiul de exemplu mi-a dat starea asta… mi-a dat niste povesti, Timisoara la fel… numai locul asta nu are nimic in el…
Mai e si locul ala in care, poveste peste poveste creeaza un manuscris. Locul acela in care lumina arata altfel, strazile sunt pline de frunze de basm si castane rascoapte, sosele curate si panouri care te ghideaza la orice pas. Mai e si podul acela interminabil si dealul pe care il urcam injurand zile in sir fara sa stiu cat imi va lipsi. Acum trei luni vroiam sa ma mut in orasul asta…
E un loc plin de viata, dar nu are mai multa viata in el decat mine, decat orice farama de poveste pe care pot s-o scriu dincolo de imaginatia data de un singur loc. E doar un oras pana la urma, iar eu… eu ar trebui sa imi amintesc ca nu ma pot impiedica si atasa de locuri si oameni…
Sfori intinse peste vise, capete de zari ucise, raze-ntinse peste soare si pe tine iar te doare… Cinci profeti cu rang de zei, cinci custi negre fara chei, ape limpezi peste toate, zambet ce spala pacate. Si din drum croit in fum, lumea se desface-acum iar din vant si nori si ploaie, peste crestet se indoaie, Eva cea far’ de pacat, ce pe-Adam din iad l-a ridicat…
Plictisitor de previzibil, nu-i asa, C?
Magie intr-un borcan cu castraveti
E un lucru normal sa reactionezi aiurea atunci cand esti ranit, cand nu intelegi de ce si, mai ales cand vezi ca fara niciun motiv plauzibil, nimic nu e asa cum credeai. E foarte normal sa te porti mizerabil cu cineva doar pentru ca acel cineva stii ca poate fi mult mai sus decat tine. E si mai normal sa privesti realizarile cuiva si sa-ti dai seama ca a reusit mai bine ca tine. pentru ca tu, te complaci intr-o stare care de altfel nu te caracterizeaza dar care, la un moment dat, intr-o foarma foarte ciudata spune totul despre tine.
Iti petreci timpul urandu-i pe altii, fiind nemultumit de cei pe care, cineva de sus a hotarat sa-i aduca in viata ta. Dai vina pe ei pentru esecurile tale lamentabile. Dai vina pe ei pentru ca nu iti pot intelege superioritatea, sensibilitatea ascunsa sub mii de masti. Dai vina pe ei pentru ca refuza sa joace in piesele regizate de tine. Si cand realizezi cat timp pierzi punand in scena o piesa care nu se va juca niciodata devii si mai furios. Actorii sunt de vina, sunt prea slabi, n-au inteles viziunea ta, piesa e mult prea profunda pentru mediocritatea lor…. Pe dracu!
Tu esti cel care nu e in stare sa transmita actorilor esenta piesei. Tu esti cel care creeaza scenarii ce nu se potrivesc in lumea actorilor, tot de tine alesi. Tu esti cel care ridicand cortina, nu faci altceva decat sa privesti o scena goala. Nimeni nu vrea sa joace in piese al caror final il stiu deja. Nimeni nu vrea ia parte la un joc murdar. Chiar daca sub mizeria pe care o afisezi tu se afla puritatea unui geniu neinteles.
Nu esti altceva decat un actor prost. Un actor care nu stie, nici dupa atatia ani de pregatire ca o piesa buna, ridica la final sala in picioare. Vrei aplauze. Dar ce oferi in schimb? Scenarii depasite de vreme, de timp, de intelegerea fireasca a unor oameni care nu cauta altceva decat echilibrul, evadarea si zambetul. Vrei sa zambesti in lumina reflectoarelor dar gandirea ta inchistata nu te face sa schitezi decat un ranjet amar.
Incearca altfel: Priveste ordinea dintr-un borcan de castraveti. Imagineaza-ti o planta care respira la vederea soarelui. Vezi cum acel soare ii da iubire si caldura, vezi cum tot acel soare se da din calea norilor, pentru ca binefacerea ploii sa ii alimenteze cresterea. Vezi cum dupa ce norii au trecut, soarele tot ii mangaie frunzele, pana ce din venele ei, creste viata. Fructul acela care pana mai ieri era o mica floare galbena, acum creste si tot ajutat de soare, va ajunge la maturitate pentru ca tu acum sa il privesti dintr-un borcan.
Priveste cate fructe sunt in borcanul tau. Gandeste-te cata energie a consumat soarele pentru ca tu astazi sa ordonezi niste fructe intr-un borcan. Si gandeste-te ca soarele ala, a crescut acele fructe pentru ca tot tu sa te bucuri astazi de ordinea din borcan. Fructele alea se sacrifica pentur bucuria ta. Stau si te privesc din interiorul borcanului, fericite ca-ti vad zambetul…
Iar tu uiti de zambetul ala. Pentru ca in ochii tai, acela nu e decat un borcan, iar in interiorul lui, nu sunt decat niste fructe nesemnificative. Borcanul ala esti tu. Fructele sunt toate darurile pe care le ascunzi de soare si de lume, imbracandu-le in ceva perfid, pe care te straduiesti din rasputeri sa ti-l insusesti. Cum sa primesti aplauze cand tu nu vezi magia scenei? Cum sa privesti scena cand tu nu vezi decat piesa? Cum sa vezi finalul daca tu scrii din mers, replici ale unor oameni care refuza sa le joace? Si cum sa joace oamenii aceia cand tu nu esti in stare sa transmiti adevarata esenta din ineriorul tau?
Nu e usor sa de debarasezi de obiceiurile proaste. Nu e usor sa oferi bucurie cand tu nu ai invatat pana acum decat replici amare. Dar poate fi simplu daca te gandesti ca vrei altceva… magia dintr-un borcan cu castraveti….
A trecut un an…
Fara nicio falsa impresie despre cat de repede trece timpul am realizat de curand ca odata cu el, trec si multe altele. Nu stiu ce puteri supranaturale are timpul asta al oamenilor, cine i le-a dat, dar cert este ca le are. Una peste alta, ce s-a schimbat:
- trei lansari la cartea care vara trecuta inca mai mirosea a tipar
- excursii peste excursii, locuri noi si vechi
- o relatie dusa pe apa sambetei. Si nu, nu e sambata cu S mare pentru ca de data asta, respectul pentru ziua asta s-a dus si el, cu o alta sambata
- oameni noi, numai unul si unul, evident in sens negativ. Unul singur, adica un om nu un sens nu se incadreaza aici.
- oameni vechi, disparuti in vreme, timp, lacrimi, incrancenari, orgolii.
- studentie. A doua facultate. Tot umanista. Desi credeam din tot sufletul ca va fi medicina…
- amintiri sterse cu buretele. Odata cu ele, o gramada de informatii.
- n-am vazut marea. Dar am vazut Sibiul de 4 ori intr-o luna.
- primul tatuaj
- prima fotografie arc peste timp
- primul sarpe pe care l-am tinut in mana
- prima data singura, intr-o alta jumatate de tara
- primul interviu pentru carte
- prima data si sper si ultima cand uit sa zambesc atat de mult timp
- primul foc de tabara, inalt de vreo 10 metri
Multe ar mai fi, dar important, cel mai important dintre toate mi se pare un alt aspect. Sunt sase ani decand incerc din rasputeri, sa promovez istoria, principiile, traditiile, obiceiurile, mostenirea noastra ca neam si ca popor, lasata de inaintasi. Sase ani in care m-am incrancenat cu o incapatanare specifica berbecului din mine sa cred in anumite valori. Un singur an a trebuit sa treaca si sa-mi dau seama ca, in acest an, tocmai eu care vroiam sa-i fac sa traiasca, eu prefer sa nu mai vorbesc despre ei. Eu tac, chiar si atunci cand sunt intrebata despre bucata mea de istorie, preferata. De ce? N-am niciun motiv. Dar nu stiu ce sa le mai spun altora. Nu mai stiu nici ce sa-mi spun mie. Imi tot repet si inca ma simt in sufletul meu o daca. Dar mi-au disparut versurile despre ei. Mi-a disparut convingerea. Mi-a disparut scanteia din ochi atunci cand vorbesc despre ei.
Cam asa schimba timpul, oamenii. Eu insa acum vreau sa schimb timpul. Vreau sa-l opresc si sa fac din el, un nisip care sa curga invers. Si poate clepsidra asta inversata, imi va aduce inapoi tot ce era cel mai sfant pentru mine pe lumea asta. Si, odata cu ele, printre firele alea fine, ma voi gasi…
Da, cineva, undeva, chiar a rupt timpul… si pe acolo, odata cu nisipul din clepsidra s-a scurs esenta… Poate e vremea ca tot acel cineva sa inchida odata pentru totdeauna cutia Pandorei. Macar pentru mine!
Cand e invers
Atunci cand nu ma plictisesc, caci se intampla sa mai am si astfel de momente, imi place sa citesc. Imi place sa aflu lucruri noi, sa descopar din tainele miraculoaselor cuvinte, sa imi indrept pasii obositi chiar si pe carari de parcuri. Imi mai place sa rad, sa rad din toata fiinta, sa privesc trandafirii galbeni si cei de prin curtile oamenilor. Imi place sa mananc capsuni cu smantana si sa alerg prin ploaie.
Sa ma catar de una singura pe cine stie ce stanca, sa privesc in gol o prapastie adanca si sa merg pe muchie de cutit. Si tot cand nu ma plictisesc, imi plac prajiturile cu fructe, inghetata de vanilie, ciocolata cu martipan si oamenii. Imi plac oamenii noi, cei care stiu sa rascuceasca si sa jongleze cu idei. Imi plac oamenii care stiu sa rada frumos. Cei care au constiinta valorii. Si cei care stiu sa respecte alti oameni. Imi plac oamenii si imi place sa-i studiez. Imi plac provocarile atat timp cat respecta limite. Imi place sa merg alaturi de ei, sa le invat obiceiurile si sa le citesc gandurile. Imi plac oamenii puternici din punct de vedere intelectual dar, cel mai mult, imi plac oamenii stapani pe sentimentele lor. Ma motiveaza. Ma inspira. Imi alimenteaza siguranta si stabilitatea.
Si iarasi, cand nu ma plictisesc, imi place si margaritarul pe langa oameni. Ciupercile albe si rosii pentru ca imi aduc aminte de o palarie pe care o purtam la o serbare la gradinita. Imi plac jaluzelele cele noi si galbenul peretilor din camera mea. Si cand nu ma plictisesc de uitat pe ei, imi plac revistele colorate frumos, in care istoria e la ea acasa.
Imi plac toate astea. Ce pacat ca ma plictisesc atat de repede totusi…
