Contraste
Dansam la masa cu tine.
Tu erai inger, eu demonul din tine.
Si lumea invarteam pe bunul nostru plac
De la-nceputurile ei, in pasi de drac.
Prindeam din zbor suflete ce mor
Si pacte propuneam, acelor care vor.
Si imbatati de vin si de al nostru dans
N-am observat ca-n urma am ramas…
Ca lumea tot murea si fara noi
Inger si demon, singuri, la masa amandoi.
Pe aripi de-ntuneric si de cer
Un demon se ridica printr-un inger.
Dar sufletul ce trebuie salvat
In lumea lui cea larga-a fost uitat…
De dor de Alba…
225 de ani… mai aduceti-va aminte… acolo la Alba, sus!
Biblioteca din barca
Eram niste copii, cu suflet de argint, vii
Eram bucati de cer si aripa de inger.
Eram o rasuflare netaiata, o sete fara patima varsata
Eram si stea, si soare si pamant
O liniste fireasca, peste-un simplu gand.
Eram o zi, o noapte-ntunecata
Eram tot ce am fost doar noi vreodata
O adiere lina peste glasuri de campii
Si dulcea lui mireasma,
A teiului cu flori purtate de iubire,
Peste vii.
Tot noi, zambeam si nu stiam nimic
Nici ce e lumea, nici ce zace-n al nostru gand
O fiara rascolita de un simplu zbor
O gheara inghetata ce te-nvata-ncet sa mori.
Un ranjet ca de diavol salasluia in noi
Un vechi fior, un abur ce ne-mpartea pe veci la doi
Un iz de lupta-nsangerata nesfarsita
Statea mereu la panda, sa taie o inima perfect cioplita.
Un ceas, atat ne-a trebuit si noi
Am tras cortina lumii, lasandu-ne la fel de goi
Am dat Pandorei ce a fost mai rau
Placerea unei clipe, pentru eternul vis
Din somnul unui zeu.
Am rupt izvoade si navalind afara
Am dat si mana si sarutul pentru-aceasta fiara.
O clipa de-am fi stat sa mai rabdam
Carne si suflet s-ar fi rupt definitiv,
Rostogolindu-se pe tron.
Tacerea lumii nu a fost de-ajuns
Pasii ne-au dus la rasarit, pe mine la apus
Ganduri ucise si pietre de hotar
Toate in iederi grele prinse
Lasand in urma un pumnal.
Si astazi, toate astea ca vantul s-au tot dus
Din rasarit, urnindu-se incet tot spre apus.
Eram copii, cu suflete de-argint
Suntem azi oameni, acestei toamne-amar zambind.
Sotului meu.
Post-modernist sau tratat despre ce sa (NU) FACI!!!
M-am lovit in ultima vreme de tot felul de mentalitati mai mult sau mai putin inchistate in sabloanele unei societati la fel de inchistata in alte sabloane. Problema n-ar fi suficient de grava, daca nu ar implica o viziune care cere adaptare la noile tendinte. Mai pe scurt: o creatie, ca sa fie apreciata, TREBUIE (caps-ul se traduce prin it’s a must) sa aiba diacritice. Neaparat textul trebuie sa aiba o acuratete vizuala dar si una a limbajului! Daca nu indeplineste aceste cerinte nu e o creatie de valoare! La fel cum un tablou daca nu are rama aurie inseamna ca ceea ce exprima e de o valoare contestabila. La fel cum un site, daca are background negru e automat tratat ca avand continut: obscen, satanist, emo and so on.
Sa va spun ceva oameni buni: eu nu dau doi bani pe regulile voastre de cacat! Daca cineva nu e in stare sa surprinda esenta unui text pentru ca il deranjeaza lipsa diacriticelor, n-are ce sa caute intre cei care fac literatura. Treziti-va dracului ca suntem intr-o era in care mijloacele de comunicare iti suplinesc lipsa timpului sau a deplasarii sau a documentarii fila cu fila. Treziti-va si incercati sa priviti dincolo de ambalaje. Nu va mai lasati furati de miraje gen diacritice, rame de tablouri, sau sculptura doar in piatra. Istoria, indiferent de felul ei nu s-a scris cu diacritice si nici din spatele vreunei cortine sau vreunui birou inalt. Istoria s-a scris uneori de pe campul de lupta, cu mainile pline de sange, in inchisori sau lagare. Iar voi acum aveti senzatia ca o opera poate fi criticata dupa aspectul ei comercial.
Daca v-as relata aici cateva fragmente din cea mai recenta carte pe care am citit-o si anume “Opere cumplite” a lui Florin Piersic Jr. v-ati oripila. N-ati fi in stare sa treceti de prima fila. Pentru ca la voi, totul trebuie sa fie stralucitor ca sa aiba valoare. La prima expresie de genul “futai sau rahat” ati fugi mancand pamantul (apropo sunt in DEX amandoua). Pentru ca aveti niste bariere mentale atat de invechite incat nici macar rabdarea sau curiozitatea nu vor fi in stare sa le sparga. Daca ati deschide cartea mai sus mentionata si ati vedea ca omul asta are pasaje fara punct, fara virgula sau litera mare la inceput de propozitie ce-ati mai zice? Probabil ca in unele cazuri, unii dintre voi ar trece cu vederea aceasta blasfemie lingvistica pentru simplul fapt ca autorul operei este Florin Piersic Jr. Restul ati fi atat de indobitociti de sistem incat nu veti reusi niciodata sa surprindeti profunzimea, sensibilitatea scriiturii, viziunea vasta pe care autorul o are asupra anumitor aspecte ale vietii. A! Vedeti ca uneori nu are nici diactritice! Saturati-va! Si n-o cititi! oricum n-ati intelege nimic din ea cum probabil nici din “Jurnalul” Oanei Pellea n-ati intelege mare lucru pentru ca, desi e ingrijit, uneori nu incheie fraza sau cartea asa cum se incheie, de obicei acestea. Sau si mai rau: are unele fraze fara predicat. Da, ati auzit bine! Iar in viata particulara, fumeaza! Ma rog. s-a lasat. Judecati in continuare o carte dupa copertile ei, dupa maniera in care e scrisa, niste versuri dupa aliniamentul in pagina. Pana la urma, dupa normele create de… voi, alea pe care voi le urmati, aceste aspecte sunt deosebit de importante.
Ei bine, imi place sa fiu o rebela! Imi place sa scriu, iar ceea ce scriu sa transmita ceva foarte puternic. Daca vreau sa injur de toti mortii, fiti siguri ca am s-o fac. Daca majoritatea timpului pe care il traiesc every fuckin’ day este in fata unui computer, atunci fiti siguri ca dupa aproape 9 ani de presa, dintre care 4 au fost numai online am sa scriu fara diactritice.
Nu dau doi bani pe oameni care hotarasc si voteaza peste noapte ca “noile norme lingvistice” se cumpun din “niciun, nicio si niciodata scris mereu legat”. Nu dau doi bani pe cei care de curand au descoperit tehnologiile moderne, gen internet, au publicat trei texte pe niste site-uri literare, folosesc aceste tehnologii moderne dar habar nu au ce inseamna ele. Oameni buni, textul pe online, cu diacritice implica existenta unei interfete (banuiesc ca stiti ce e aia) care sa functioneze atat de perfect (na ca am comis-o) incat sa nu se blocheze atunci cand intalneste anumite erori generate de diactritice. Cu atat mai mult, textul de online nu reprezinta asa cum am auzit recent, scriitura de afaceri ci o forma literara care te ajuta sa-ti valorifici la maximum, timpul!
Asa ca, inchei spunandu-va sa va treziti dracului din letargia si comoditatea in care inotati crezand ca le stiti pe toate. Nu am in NICI UN caz pretentia ca varianta adoptata de mine este cea corecta. dar nu ma obligati sa mi se faca greata cand va aud spunand ca un text isi pierde din valoare literara daca nu are diactritice. Pentru ca asa, va recomand si eu sa folositi numai telefonul fix si butoanele de la televizor in loc de telefonul mobil si telecomanda!
am obosit. treziti-va!!!sSi nu mai cititi aberatiile mele. ca n-au diactritice. si nici litere mari. si nici valoare pentru niste oameni ca voi. apropo: s-a inventat apa si sapunul. pentru voi insa, recomand epoca de piatra. va coafeaza mai bine!
Departari
Se-nfig cutite. Si se sting iar focuri. La fel de trist ca orice inceput. Se sparg iar pietre si se destrama vise trangand spre nicaieri, un ideal pierdut. Si-n nefiinta mea se tot rastoarna lumi, de peste ceruri se incalca iarasi vami, Caci colt de negura intruchipata in cenusa imi bate iar in geamul, prefacut in usa.
Si se despart iar ape, se limpezesc izvoare Se toarna din fanatani, o palida licoare. Zile si nopti, milenii prefacute, toate sub o grea uitare, in stane-s prefacute. Si chiar si tu, sagalnic zambet prefacut, chiar si in tine, uitarea-i templu de demult. Caci om de esti, salbatic ca si-un zeu, nu te ridici mai sus de trupul tau.
Farama de nascare de-ai avea as fi simtit-o intr-o noapte, langa tampla mea. Dar ca si timpul, ca si vremea rascolita esti doar o nota veche, trist de prafuita. In ochii mei se joaca azi lumini ce nu se sting, caci foc le curge peste gene, in nesfarsit alint. Pe cand privirea ta ca si o fila ratacita e stearsa din al colbului argint, istorie adanc rastalmacita.
Si nu-i nimic, istorii vor mai fii! Si capete de sfinti de sus ne vor privi! Dar tu, in Cronos n-ai sa poti citi ce in privirea mea se joaca, precum acele flacarii vii!
Se-nfig cutite! Si se sting iar focuri. O palida lumina ce-n zare iarasi se desface. Se sting cutite. Si se-nfig iar focuri! Caci lumea din privire, ingheata prinsa-n ace..
El. Un inger!
Azi noapte a inghetat lacul… cazand din cer, peste case si nori, o ploaie marunta brazdeaza si acum ferestrele. A inghetat lacul si nici macar nu am apucat sa inot vara asta. Cum sa te impart lacule, cand tot ce e frumos si enigmatic deopotriva a-ncremenit in privirea Ei?
Zgribulit, inmarmurit si contrariat, la celalat capat al lumii, intr-o fereastra prinsa cu carlige deasupra cerului, priveste El. Isi reflecta maretia terfelita in oglinda lacului si scruteaza infinitul acela cu mintea-i de nemuritor. “E atat de simplu sa fii fericit, gandeste El si uite-i cum se zbat, uite-i cum tremura… a venit intr-adevar toamna… Oare ce cauta cu atata frenezie? De ce nu respira? De ce nu privesc oare acolo unde trebuie? Hmm, dar daca stau si ma gandesc mai bine, uita-te la mine, cocotat aici, in locul asta despre care ei cred ca e harazitul taram al fericirii. Imi place lacul asta desi oglindeste cam mult tristetea umana. Ce-ar fi sa cobor o zi si sa-mi vad chipul mai de aproape?”
O gasi rezemata de tocul usii de la intrare. Tragea cu sete dintr-o tigara, cu mintea alergand catre cine stie ce scena. Privea fix catre un loc despre care el isi amintea foarte bine, dar atat de fix incat ai fi zis ca din ochii ei, acele se infigeau mai ceva ca sagetile in tinta deja prestabilita. Ii placea sa fumeze atat de mult incat numai atunci, ideile ii curgeau prin vene, dandu-i viata.
“Ce mai e de data asta? De ce ai venit iar? Ce nu-ti place acolo, in lumea ta?”
“Tu nu-mi placi in lumea mea. Nu-mi placi pentru ca nu vrei sa existi acolo. Te incapatanezi atat sa cauti ce se afla dincolo de cortina incat nici macar nu indraznesti sa treci de ea. Iti place scena aia atat de tare incat te identifici numai si numai cu ea. De mine uiti si asta nu-mi place in lumea mea. Credeam ca daca iti las libertatea asta ai sa te intorci… dar tu nu si nu, vrei cu tot dinadinsul sa imi faci in ciuda crezand ca numai asa ai sa descoperi intelesul.”
Aceeasi incapatanare i se citea si acum pe chip. Si aceeasi dorinta de a intelege… vantul incepuse sa rascoleasca trupuri, idei si lacrimi. Peste toate ploua incet iar ea, mica si plapanda se indragostea in coltul acela de usa, pentru prima data in viata. Privea lacul acela si se afunda in infinitul lui. Privea luciul magnetic si intunecat si descoperea dincolo de perdeaua lui, vieti, lumi nebanuite, destine si mai presus de toate, pe Ea. Valatuci de fum erau purtati pe aripi de ceata, pana la oglinda lui. De ce se intunecase oare? Avea sa vina iarna iar ei, departe de mugetul orasului prafuit, priveau in zori, un lac imbracat in rochiile unei toamne rosiatice. Departe de tot, departe de ei, intr-o tacere imposibil de spart, priveau fumand printre frunze uscate.
“Stii, intotdeauna i-am invatat pe altii cum sa lupte. Intotdeauna am avut cu mine o oglinda pe post de masca asa ca fiecare vedea in mine un fel de zid pe care n-ai putea vreodata sa-l darami. Astazi, privind intr-o alta oglinda cred ca a venit timpul sa recunosc ca si eu am fost candva ca ei. Si pe mine m-a durut si eu am plans si din mine a sfasiat viata cat a vrut. Dar am avut putere, uitandu-ma la ei, sa ma ridic. Tu crezi ca voi ajunge vreodata dincolo de cortina de catifea? Imi spuneai mereu ca acolo este locul meu, iar eu pana acum nu am facut altceva decat sa urmaresc umbre create tot de mine. Crezi ca… e timpul?”
“Hai cu mine sa privim mai indeaproape fata nevazuta a lumii! Vezi cum se unduiesc valurile miscate de o mana nevazuta? Vezi cum trosnesc vreascuri sub pasii nostri? Uite, dincolo de stufarisul acela, cuiburile de rate salbatice… A venit frigul si isi vor cauta o alta casa de-acum… E tarziu, de ce nu te odihnesti? Chiar a venit timpul sa scrii cu adevarat! Priveste-te! Apleaca-te putin peste oglinda asta. Stiu, mereu ti-a fost frica, dar Medeea in realitate este doar o legenda. N-a existat!”
Nevazute aripi, incolacite de trup
Legate cu sfori groase, in urlet de fiara
Afara e crivat, inauntru vazduh
Ce arde in flacari mocnite, batai de aripi, de vara.
Si-n dans nesfarsit cadentat li-i popasul
In valatuci de fum isi ineaca azi mersul
Respira cenusa, caci la capatul ei
In zboruri inalte danseaza iar zei.
A inghetat lacul azi noapte. In tocul usii, Ea incremenise cu privirea atintita in oglinda. Intunecata, enigmatica, supta de seva unei miscari unduitoare, oglinda crapa. Iar verdele ei s-a scurs strans intr-o singura privire, tulburatoare, misterioasa, geniala, Ea. Tacea, privind oglinda crapata. Inghetase lacul, pentru ca Ea, peste noapte, aduse din departari inchinate, suflarea vesniciei. Incremenita oglinda, incremenita natura, stropita cu picaturi reci, dintr-un cer mai presus de nori. Se indragostise cu adevarat. Pentru prima data, de cand privea intr-adevar lacul.
El se intoarse de unde venise. O privea la fel de incurcat, zgribulit si neinteles. Era mai presus decat destinul pe care poate uneori il ocolise. Era mai presus decat oglinda aceea crapata a lacului. Era ceva in aceasta fiinta, ceva care controla si, deopotriva se lasa controlat, numai dupa voia ei. Era ceva cu femeia aceasta. Era mai sus decat toate femeile. Iar El, din coltul lui de cer, privea pe furis la ea, in goana norilor ce brazdeaza lacuri, trenuri, universuri, toamne, oameni. El. Un inger!
Ancai, verde si inger…
Femeia din manuscris si barbatul in costum
S-au intalnit intr-o seara, cand toate luminile se inchideau incet. Ea statea pe scena goala, privind publicul de maine seara. Statea in mijlocul scenei, sigura pe ea, incercand sa le explice lor, ca destinul ei este mai presus decat insasi destinul ei. Cum vine asta? Stia foarte bine dar oare ei vor intelege? Vedea dincolo de luminile stinse ale reflectoarelor. Ii vedea pe ei, asa cum aveau sa o priveasca maine seara.
Scena era imensa, iar femeia din manuscris incepu sa rosteasca cuvinte fara sir, cuvinte despre viata si moarte, cuvinte despre povesti traite si mai mult sau mai putin reale. Dar toate erau ale ei, prin toate se desavarsise, toate o facusera sa devina femeie. Acum, femeia din manuscris hotarase ca scena si ochii aceia atintiti asupra ei trebuie sa ii cunoasca povestile. Asa ca repeta cu glas tare ceea ce maine va deveni, o parte din destinul tuturor.
Barbatul in costum avea un birou mult prea mic pentru importanta lui. Si o placuta pe care scria cu litere de-o schioapa, functia pe care o reprezenta mult prea putin pentru cat de important era el. Intotdeauna zambea celor pe care ii intalnea pentru prima data. Intindea mana ferm si sigur pe el. Dar pe barbatul in costum il tradau ochii mai mult decat costumul. Se imbraca mai mereu in negru, de parca ai fi zis ca cine stie ce personalitate marcanta a lumii se ascunde in spatele biroului mult prea mic. Pentru importanta omului, evident. In schimb, emana o culoare, una vie si atat de calda incat ai fi zis ca barbatul in costum reprezinta flacara cerului. Statea la biroul lui, plin de importanta placutei si trecand peste protoculul unei conversatii cu o doamna care sta in picioare, isi trimitea razele dincolo de portile orasului. Barbatul in costum stia sa invarta muzica lumii pe degete! Stia sa acordeze tonul unei conversatii in functie de momentele zilei, interlocutor si egoism. Dar habar nu avea barbatul in costum ca muzica lumii se compune si din altceva decat din note agatate pe portativ, degete unduindu-se pe spatele glasului si pixuri alergand in goana unui vers fara rima.
Femeia din manuscris astepta cuminte, intre filele cartii ei, momentul scenei aprinse de reflectoarele unui oras pe care de-acum il cunostea mult prea bine… Femeia din manuscris se indragostea la capatul lumii de un cal negru, in goana caruia alerga printre funze ruginii. Trecea peste poduri de lemn si catedrale pana la cer, isi ascutea simturile in muzica stradutelor pietruite pe care pasii lor sunau exact ca muzica lumii. Femeia din manuscris avea desenat zborul in ecourile universului, pe umarul ei. Calul cel negru avea universul in priviri. Si peste cei doi, femeia din manuscris lasa sa treaca, tacerea unei file.
Barbatul in costum o intalni pe femeia din manuscris, intr-o ora tarzie. Umbla cu ea pe strazi, in galopul calului negru, timp in care ea incerca sa-i arate porti nevazute ce se deschid din mers, deasupra catedralelor pana la cer, deasupra muzicii lumii. Femeia din manuscris ii vorbea in necuvinte despre destin, cai de poveste, versuri fara sfarsit. Barbatul in costum negru auzea insa doar focul… arzand, mistuind, prefacand in cenusa, filele roase de timp ale femeii din manuscris. Tacea, pana cand tacerea i-a fost sparta de neputinta umana: Urcam?
Dimineata, femeia din manuscris obosi sa intoarca fila dupa fila, pentru ca barbatul din costum sa poata iesi din biroul lui mult prea mic pentru importanta lui, si sa treaca din spatele placutei pe care era scris cu litere de-o schioapa numele lui, in fata ei. Barbatului in costum ii place biroul lui mult prea mic, ii place muzica lumii, dar nu stie sa citeasca.
Asa ca, femeia din manuscris, isi prezenta a doua zi, pe scena, destinul ei mult prea sus, mai sus chiar decat propriul destin. In care, barbatului din manuscris, nu ii acorda mai mult decat niste versuri, scrise din fata placutei cu litere de-o schioapa, de pe biroul lui!
Tablou!
Valuri de ploaie, castani indoaie
Lume sub apa, banci inchise intr-o pleoapa
Umbrele ce fug si-n al lor sarut
Danseaza sub cer, in batai de aripi
De inger.
Frunze ce-alearga, sa le prinzi in graba
Tunete-n cer si intr-un ungher
Sub lupa se zbat, sa croiasca fara pacat
Roti mari de soare, prinse-n valtoare.
Lumina se sparge, prefacand in mii de ace
Picuri mari de roua, prin paduri ce se deschid…
Numai noua!
Mi-e dor…
Mi-e dor… de pustiul apelor, pe intinsul codrilor.
De soarele ce se joaca, in privirea mea-nghetata.
Mi-e dor de samanta de grau zdrobit, in rasnite din pamant dacic rostit.
Mi-e dor de stele si paduri, de clarul luminii din ele si de fluturi.
Mi-e dor de ploaie si mirosul ei, de vesnicele paduri cu tei.
Mi-e dor de liniste mult respirata, de tara-ntreaga, nu de tara sfartecata.
Si mai mi-e dor de pomul cu povesti, de vreascurile ce ingana, cand sub caldura unui foc tu le trosnesti.
Mi-e dor de seri cu vise si stele ce brazdeaza, cerul inalt cu sulite si arcuri ce ofteaza.
Mi-e dor de urletul padurii nerostit, de lupii albi ce tinta ne privesc neglasuind.
Mi-e dor de mine, imbracata-n alba ie, mi-e dor de tine mama, de mine langa tine!
Mi-e dor de umbra mea cea dreapta, de glia stramoseasca si-nteleapta,
mi-e dor de-un petec de pamant curat, de semetia unui dac, de sica si de arc.
Mi-e dor de focul din priviri si cel din vatra, de agera privire de pe stanci urcata,
mi-e dor de pasul sigur si de hotarare-n pumn, mi-e dor de-al meu zambet sagalnic si de drum.
Mi-e dor sa fiu iar sus cu vantu-n par, mi-e dor sa cant, sa joc si jocul sa miroasa-a dor.
Mi-e dor de inteleapta-ntelepciune din batrani, de saniile din povesti, trase cu drag de caini.
Mi-e dor de calul meu cel negru si atent, de sufletul ce il purtaram amandoi in piept,
de o cetate alba si mareata-ntre femei, de strasnica poveste, iubita lui Mihai.
Mi-e dor sa calc prin iarba-abia cosita, de casa lui Brancusi, de pita impartita,
Tismana cu tacerea ei, mi-e dor de-ai nostri sfinti parinti si de-ai mei zei.
Mi-e dor de pesterile indelung batatorite, mi-e dor de Sarmi de-ale ei paduri atent rastalmacite.
De pietrele din inimi si inimile – piatra, de mine sus pe stanci, privind la lumea toata.
De Arnota si pepeni verzi, de o sfintenie ce-o simti, o crezi si vezi,
mi-e dor sa rad iar tainic si rostit, de al meu Lup, viteaz de printre daci si vremi calatorind!
Mi-e dor de-mbratisarea unei flori de mai, de singura silaba nerostita: STAI!
Mi-e dor sa imi privesc iar chipul in ochii tai cei verzi,
mi-e dor de ce nu stiu, iar tu nu poti sa crezi!
Si mai mi-e dor de toate cate nu s-au intamplat,
pentru ca intr-o vara, o oglinda-am spart….
Departe
De ce cand obosesc, oamenii arunca si se rastesc? De ce cand tace-un soare, noi ne prefacem ca el arde-n continuare? De ce cand lumea-i tulburata, din departari se-arunca vina toata? De ce de nicaieri un rost gasesc, numai atunci cand nu vreau sa privesc?
De ce e simplu sau frumos orice e ne-nteles sau tot pe dos? De ce e iarasi complicat, nimic din ce nu poate fi uitat? De ce-i lumina in culori, de ce e soare si de ce sunt nori, de ce ce liniste acum, de ce ma poticnesc cand pentru mine-ncepe un alt drum?
De ce strabat si lumi si galaxii, in goana vantului si a furtunii? De ce nu tac cand luna tace, de ce simt fiecare cautare ca pe-un pumn de ace? De ce ma-ntreb si nu gasesc raspuns la tot ce e firesc? De ce simt in lumina Ta, o lume ce as vrea sa fie-a mea?
De ce tot calc, de ce nu zbor, de ce-mi doresc doar amintiri ce dor? De ce urc pe poteci care coboara? De ce e miazanoapte cand e zi afara?
