anizaima

Praf. Si multa mizerie. Si iar praf. Si tencuiala. Si tocuri rupte gauri in pereti, frig si zgomot…as putea continua asa vreo trei zile dar nu asta e important. Important este faptul ca se pare ce ii lovea pe vecinii mei cand se gandeau ei sa-si renoveze casa…m-a lovit si pe mine. Din senin. Asa cum de altfel, ma lovesc toate pe mine.

Santier. Si multa mizerie. Suportabil o zi. Dar nu mai mult. Deja nu mai rezist. Ma consoleaza insa gandul ca finalul va fi exact asa cum vreau eu.

Romania s-a uitat la meci aseara. Romania a stat 90 de minute cu sufletul la gura. Romania si-a mai luat-o inca o data aseara… S-a intamplat sa ma uit si eu la fel ca toata Romania, la meci. S-a intamplat sa cred ca de data asta chiar vor castiga. Pana in minutul 54. Si chiar ma intrebam pana atunci, de ce suporterii olandezi, nu urlau ca ai nostri. De ce ei care erau cu mult numeric peste noi nu se manifestau ca toate maimutele pamantului, sprijinindu-si jucatorii. Pai de-asta. Ca jucatorii lor nu aveau nevoie nici de incurajari, nici de imnul national scandat cu atata patos, chiar si de capitanul nationalei.

Ma uitam la Mutu si ma gandeam cate complexe are dupa lovitura pe care a ratat-o in meciul cu Italia. Ma uitam la Chivu si nu ma gandeam decat ca vrea sa-si protejeze umarul. Sau nu i-o mai fi purtat Adelina noroc de data asta, ce sa zic. Ma uitam eu la meci, ca toata Romania si am vazut ceva ce cu siguranta a vazut si majoritatea Romaniei: ca a fost blat!

Nu ma asteptam la o victorie din partea noastra, ce-i drept. Dar ma asteptam macar sa nu jucam ca niste maciuci. Sa nu dam pase aiurea la portarul nostru, sa nu scapam ca niste retardati mingea printre picioare exact cand suntem in fata portii lor, sa nu cadem in cur pe teren numai cand vedem un blond – portocaliu ca se indreapta spre noi. Ma asteptam ca macar Piturca sa nu aiba fata aia de muratura plouata chiar din prima repriza. Ma gandeam ca ar fi fost util sa-i incurajeze, sa urle la ei cum facea altadata. Nimic din toate astea.

Si deci Romania s-a uitat la meci. La al doilea gol, deja cred ca jucatorii nostri se gandeau pe unde isi aruncasera toalele prin castelul ala de fitze in care s-au cazat si pe care nu l-au meritat nici macar o secunda. Se gandeau probabil ce avion au sa se intoarca in tara. Si cred ca meciul de aseara a fost resimtit de fiecare dintre ei, mai ceva ca Radoi operat la nas. Macar el s-a intors onorabil in tara, chiar daca nu merita sa treaca prin asa ceva. Mutu… celebrul briliant pe care se bat toate echipele italiene…. Chivu… capitanul unei nationale care a demonstrat aseara ca daca nu vrei si nu vrei, indiferent cat te invita olandezii la ei, tu nu te duci.

Nu pot sa spun ca sunt dezamagita. Pentru ca am vazut ca in meciul cu Italia s-a jucat bine. Deci se putea. Deci am fi avut cum, macar sa egalam la o adica. Dar un blat a fost mai mult decat o decizie de comun acord se pare. Cum sa ajunga Romania in sferturi? Doamne fereste de o asa ineptie. Cum sa dam voie unei tari de amarati care probabil au zis si doamne-ajuta ca au ajuns sa joace cu asemenea valiori sa ajunga in sferturi?

Si uite asa, nu m-am mai mirat de ce olandezii nu urla din toti plamanii decat la goluri. Uite asa, fara sa ma omor cu meciurile ca altii, mi-am dat seama cat de aiurea e sa crezi in oameni. Si mai ales in echipa nationala.

Romania s-a uitat la meci. Si eu m-am uitat cu Romania, la meci. Prost e ca si eu si Romania intreaga, ne-am pierdut aiurea 90 de minute din viata… plus prelungiri!

Si ca sa nu mai zica cineva ca sunt eu a dracu, take a look!

index.php?page=sport&subcat=2&id=23918&currentPage=1

Ghid practic pentru astronauti

1. Vezi ca pe biroul tau ai o invitatie. Ce-i cu ea? “Hmmm, nimic interesant”. “Lasa ca vad eu cat de interesanta e…” si pana ajungi a doua zi la birou, o gasesti desfacuta. Uite sa ai motiv sa injuri pe limba lor. Si de data asta, nu injuri cu ei, ci chiar pe ei..
2. “Iti suna telefonul, daca nu raspunzi tu, o fac eu”. Inca un motiv sa-l dai cu capul de pereti ca raspunde la telefonul care nu e al lui. Nu conteaza ca tu ai premeditat asta.
3. “Arunca tu scrumiera aia la cos”… Dupa care circul e inevitabil: “ce daca am zis scrumiera, trebuia sa stii ca doar continutul se arunca. Ce dracu ma esti asa batut in cap”?
4. Mananc portocale in miez de noapte. A doua zi, fraierul citeste pe blogul meu ca am mancat portocale fara el. Dar sa vezi ce chestie… el a fumat fara tine, pe coltul tau de geam… “si nici portocalele, nici tigarile nu mai au nici un gust acum”… pentru ca au fost tocate sistematic, separat. Cine dracu te-a pus sa nu dormi la ora aia?
5. “Cum, te pricepi la layout-uri?” “Ei bine, ma pricep la mult mai multe decat te-ai pricepe tu vreodata”…
6. “Nu am ce discuta cu tine”…”A dreaq coincidenta, nici eu nu am ce discuta cu tine”. Dupa doua ore: “Vezi ca ti-am trimis un mail”…”Hmmm, acum vorbesti”?

Lista ramane deschisa. As putea sa insir aici o gramada de situatii din astea cretine. Ideea ar ramane aceeasi insa: oare de ce suntem noi oamenii atat de batuti in cap, incat nu suntem in stare in anumite situatii sa spunem exact ce credem? Sau ce vrem? Sau… Eu cred ca unii dintre noi am coborat cu o naveta prabusita, de pe alta planeta.. sa zicem Marte, nu?

P.S. scuze, gresisem poza!

No need for saying more…

Vezi doamne ar trebui sa renunt la telefon. La care dintre ele? Nu de alta dar am realizat azi ca o mare parte din viata mea se desfasoara la telefon. Imi fac rezervari la telefon, imi platesc chiar si rate la telefon, imi aranjez toaaate meeting-urile telefonic, iar o parte din activitatea mea se desfasoara la telefon. Nici daca as lucra intr-un call center nu ar fi asa. Sau ar fi. Dar culmea e ca nu lucrez intr-un call center.

Nu mai spun ca tot la telefon imi derulez certurile si dracii de moment. Pe cine se nimereste sa sune exact cand am draci. Si cand nu suna nimeni trebuie sa sun eu ca sa ii anunt ca am draci. Asa s-a intamplat azi. Sau era sa se intample, nu stiu exact.

De ce depind atat de mult de telefon? Pentru ca uneori mi-e sila sa tastez. Pentru ca de aia se numeste mobil, ca sa il iei cu tine peste tot si sa nu te tina legat de birou cand ai treaba. Pentru ca daca esti acasa si vrei sa mai faci si altceva nu trebuie sa stai intr-un loc ca sa vorbesti la el.

Bun. Ma hotarasc sa nu mai vorbesc la telefon. Cel putin cu persoanele care nu sunt obisnuite ca mine sa tina in mana non stop 230.000 de variante de nokia. Pai si cum sa fac asta? Ca ratele trebuie platite prin telefon, rezervarile tot la telefon trebuie sa le fac. Iar ca sa ajung in celalalt capat al tarii am nevoie tot de telefon sa nu ma piarda lumea pe drum. Nu ca nu mi-ar placea sa uite toti de mine. Bine macar ca nu pun stiri prin telefon ca asta ar fi intr-adevar o adevarata tragedie.

Nu mai spun ca sunt oameni pe care zilnic imi aduc aminte ca nu i-am mai auzit de ani buni. Ce sa fac? Sa le trimit o scrisoare, un mail? Hai sa fim seriosi. Ochii care nu se vad se uita. La fel si vocile. Iar relatiile intre oameni sunt mult mai puternice la auzul vocilor lor decat daca am sta toata ziua sa ne povestim vietile pe messenger. In plus de asta, daca tot sunt dependenta de aparate, macar sa fiu dependenta de unul care sa-mi permita sa ma si misc, nu sa ma tina aproape non stop cu ochii intr-un ecran. Fie el si LCD.

La un moment dat toti hranim himere. La un moment dat, picioarele noastre calca aceleasi locuri. Toti folosim aceleasi cuvinte, toti legam aceleasi povesti, toti tesem vise. La un moment dat trecem toti de la calm la furtuna. Toti citim carti, toti mancam la Mc. Toti mintim si toti ne-o tragem mintind, macar o singura data.

Toti uitam sa respiram noaptea, toti privim la un moment dat ceva ce nu mai vazusem pana atunci. Toti spunem ca nu vrem sa devenim ca parintii nostri, insa toti sfarsim ca ei. Toti fumam si ne invaluim in pacle adanci. Toti uitam sa zambim sau toti dam spaga pentru ceva ce e de la sine inteles ca ni se cuvine.

Toti adormim la un moment dat cu altcineva in gand, toti sarutam aceiasi ochi, inchizand in inimile noastre secretele altor priviri, toti mancam portocale dupa ce ne-am uitat in gol la noapte, tragand draci negri dintr-o tigara fara filtru. Toti rupem bariere si ne cataram pe stanci, in propriile noastre case. Toti vedem sange si ne gandim la moarte. Toti vrem sa nu existe limita de viteza pe autostrazi, toti invatam ca lucrurile complicate sunt mai la indemana decat celelalte.

La un moment dat toti iubim, toti ucidem si toti ne uram, pentru neputintele noastre. Toti vrem sa incalcam reguli, toti spalam patimi infierate cu lacrimi adanci. Toti spunem te iubesc, fara sa stim de ce. Toti vrem sa punem lacate peste crestete neintelese. Toti fredonam versuri banale, fara sa auzim melodia. La un moment dat, toti trecem probe sau ne impiedicam la mal. Toti ne intepam talpile cu scoici, gandindu-ne ca asta nu e o forma de a te droga. Toti repetam aceleasi lucruri zilnic.

Dar daca macar o singura data in viata cineva rupe lantul asta, asta il face sa fie deosebit de toti ceilalti? Sau tocmai faptul ca vrea sa iasa din cerc ii da dreptul sa se numeasca “toti”?

Lumea se imparte in mii de culori acum. Asa ajungi sa-ti dai seama ca femeile ar trebui sa nu creada in cuvintele barbatilor, oricat de frumoase ar fi ele. Tot asa ajungi sa realizezi ca barbatii ar trebui sa se prefaca macar ca nu vad toanele femeilor. Si tot asa, fiecare, indiferent de sex ar trebui sa stie foarte clar care ii este locul.

Dar de obicei nu se intampla asa. Se intampla exact pe dos. Fiecare incurca voit rolurile, pentru ca mai apoi, ghiveciul rezultat sa nu placa nimanui. Mereu am spus ca o femeie desteapta este aceea care nu are nevoie de un barbat. La fel cum un barbat destept este cel care stie sa faca o femeie desteapta sa aiba nevoie de el. Marea surpriza are loc cand fiecare crede ca este mai destept decat celalalt si incearca sa si demonstreze asta.

Rezultatul este, evident, pe masura. Adica fiecare femeie desteapta descopera prostia propriilor actiuni, la fel cum fiecare barbat destept, experimenteaza esecul propriilor ineptii. Eu nu cred ca asta duce undeva. Decat la o lupta inutila care, dincolo de jocuri stupide, nu inseamna nimic. In esenta, si barbatul si femeia stiu ca sunt destepti si ar trebui sa renunte la orgolii. Ma intreb, oare daca macar unul dintre ei ar fi indeajuns de destept sa si faca asta, care ar mai fi soarta jocurilor? De obicei, daca cineva va renunta, aceea va fi femeia, pentru ca in cele mai multe dintre cazuri, ea stie sa aplice intelepciunea, inainte de a actiona din instinct.

Evident, majoritatea oamenilor nu este in stare sa vada lucrurile astfel. De aici se nasc fanteziile. Partea proasta e ca aceste fantezii nu se implinesc niciodata, pentru ca niciunul dintre ei nu e in stare sa realizeze ca nu e nevoie de rivalitati.

Nu vorbesc aici despre cretini. Ma refer la oamenii normali, care au verticalilate, intelepciune, principii. La oamenii in stare sa faca greseli, dar sa le si repare. Evident, lumea se imparte in mii de culori. Si la fel de evident, oamenii astia colorati reprezinta doar pete intr-un ocean de alb si negru, tonuri de gri. Ei sunt cretinii. Un ocean de cretini. Petele suntem noi. Astia putini. Atat de putini incat suntem prea ocupati sa ne batem capul cu nuante de alb, negru si mult gri. Atat de putini incat nu ne pierdem timpul citind astfel de randuri, pentru ca noi le stim deja.

In esenta, randurile astea au fost scrise pentru celelalte culori. Adica pentru categoria aia mare si neinsemnata, care, evident ca nu o sa priceapa niciodata ca era vorba despre ea.

Arunca-te in nori
Si sufletul sa-ti fie praf de stele
Viseaza printre antici sori
La lacrimile mele.
Vreau sa ma intorc
O cale mi-e deschisa.
Pe aripi de loc
O carte nescrisa.
Maini desprinse de culori
Te inalta, dincolo de nori.
Valuri dese albul tes
Doruri intalnite des.
Si nisipuri presarate,
De pletele tale spulberate.

Amestec ochi cu zambete furate
Si din zi, fac iarasi noapte.
Iar din noapte de fac zi
Plaja iar o vei primi.

Nu stiu lacatele sa desfac
Si finalul, il cunoscti fara sa-l fac.
Scoici in talpile tale
Povesti nenascute, plete si soare… mare!

Este atunci cand… cand lumea se intoarce dincolo de lume, cand vantul de pe Republicii bate impotriva lui, buzele misto spun neadevaruri si se transforma in insuportabile, cand e primavara dar totusi e frig cu draci, cand bunicile sunt bunici dar de departe si nepotii nu le mai aud, cand lumina se descompune in lacrimi si cerneala.

Artificial e si un suspin scapat printre dinti cand de fapt tu vrei sa razi si sa te uiti in ochii cuiva, cand imbratisarile taie mai rau decat orice lama interzisa, cand saruturile nu sunt saruturi dar nici injuraturi, cand parcul spune povesti la gura unei sobe incinse de noroi, cand prajiturile zac in vitrine si nu sunt devorate sau chiar cand scrii despre ce e artificial, in cuvinte false.

E artificial sa vezi ochii mari fara sa-i si simti, sau sa tragi cu sete dintr-o tigara stinsa pe o piele cu cicatrice, fara sa stii ca te numesti fumator. Artificial e atunci cand…. cand nu e indeajuns de artificial sa te dau de toti peretii pana cand lifturile incep sa mearga, cand pasii se indeparteaza cand de fapt ei merg invers, cand semnele iti fac semne dar te resping din cauza constiintei sau cand tu vrei sa atingi o sfera interzisa.

Si ce e mai artificial e ca nici macar perele nu mai sunt ce au fost odata…

Cam asta e. Artificial!

Bine macar ca narcisele mai miros a inocenta insa…