anizaima

As fi crezut, daca ma straduiam putin, ca e foarte usor sa respiram acelasi aer. Nu de alta dar vrem, nu vrem, il impartim. As fi crezut ca daca te inghesui in metrou, autobuz, etc, injuri de vreo 32000…00000 de ori si iti trece. As fi crezut si ca nasturii albi sunt doar accesorii ca sa sari in evidenta.

Well, nu e deloc usor sa impart acelasi aer cu tine. Nu e deloc usor nici macar sa impart aceeasi scrumiera, cu atat mai mult fumul de tigara. Nu imi place nici sa impart ceva cu tine, nici sa te impart. Nu mai spun ca impartim de multe ori acelasi metrou. De parca tu nu ai avea cu ce sa mergi acasa.

Impartim multe din lucrurile care ne caracterizeaza, cu persoane relativ straine. Impartim aceeasi gura de aer, insuficienta vara. Impartim spatiul personal (pentru aia care habar nu au la ce ma refer, este vorba de cei 30 de cm care ne inconjoara) fara sa vrem cu niste ratati, imposibili si jegosi. Impartim timpul nostru si asa din ce in ce mai putin cu persoane cu care, teroretic nu avem nici o treaba. Ne impartim viata cu tastele, cu melodiile imposibile, cu ochii atintiti pe noi in mijloacele de transport sau cei hamesiti care atarna pe niste banci, in cautarea unei pizde.

Impartim mai tot ce avem, si necazuri, si bucurii, mai ales tristeti si ganduri aiurea cu oameni care, pe cat ne sunt de apropiati, pe atat ne sunt de necunoscuti. Ne impartim pe noi, doar ca sa aiba altii ce analiza. Ne credem superiori, ne credem interesanti, ne credem.

Cu toate astea o sa vina o vreme cand fiecare dintre noi nu va mai imparti nimic, la nimeni. Cand fumul de tigara va fi inhalat complet, scrumiera va fi goala, portiocala aia a dracu de acra se va rupe in felii si va aluneca usor, de la etajul noua, pana la etajul unu. Se va opri brusc, din curiozitate, pentru ca i se va parea imposibil ca diavolul sa stea atat de jos. Si apoi se va izbi de asfalt.

Cam asta e cu imparteala. A! Sa nu uit de nasturii albi. Nasturii albi, tes povesti. La fel de albe ca si ei, la fel de enigmatice si la fel de imposibile. Dar pana la urma si astea sunt tot povesti. Pe care, de data asta, nu am chef sa le impart cu nimeni!

Ceva imi spune c-ai sa taci
Fie de plictiseala, fie de draci.
Ceva imi cere sa fiu rea
Sa sorb cu sete cafeaua din privirea ta.
Ceva topeste-n mine sfere
Ceva se naste si ceva tot piere;
Ceva alearga catre gari ascunse
Si tace cand prea multe nu mai pot fi spuse.
Ceva rezista si-ntr-un colt de lume
Pronunta doar in soapta vremelnicul tau nume.
Ceva te crede mai presus
Cand prea departe tu de noi te-ai dus.
Ceva se-apleaca peste capul tau
Si-n lacrimi spune ca te va iubi mereu.
Ceva ingenunchiaza langa tampla ta
Caci doar acolo, lumea ta mai e si-a mea.

Ceva se toarna-acum in vene
Si-mi spune ca orasul tau o sa ma cheme.
Ceva ce tace va sorbi curand
Aceeasi ceasca, din acelasi gand.

Cand crezi ca totul este asa cum trebuie sa fie. Cand lumea o imparti dupa bunul plac, in alb, negru si eventuale culori. Cand iti impui cu inversunare sa fii altfel decat simti. Cand sufletul tau vrea ceva, iar trupul tau face pe dos. La fel si mintea. Atunci umbli dupa canoane. Atunci respecti regli. Atunci tai bariere.

Cand vrei ceva, enorm de mult si stii ca fara acel ceva, viata ta nu e intreaga. Cand ziua iti aduce o noapte plina de surprize. Cand de la sute de kilometri, cineva stie ce iti trebuie. Cand simti vara unui oras, fara sa fii in el. Cand asculti melodii ingropate, cand calci pe trepte de mult uitate, cand bei din pahare argintii, licori ametitoare. Atunci vin oamenii noi. Si povestile lor. Si tristetile lor. Si nerabdarea.

Cand tot ce faci te duce intr-o singura directie, indiferent cat timp trece peste tine. Cand rotile unui tren calca peste granite si vremuri. Cand zorii te prind iarasi pe culoare, de data asta fara tigari. Cand inima iti alearga mai repede decat orice cursa nocturna. Cand ploaia iti intinde rimelul si esti mai frumoasa asa. Cand cafenelele torc urzeli de taina, nestiute de suflet de om. Cand merele sunt vraji adanci, muscate de ochii sarpelui. Cand pomii soptesc rugi adanci, peste clopote batrane. Cand iti sucesti privirea catre cer si incepi din nou sa crezi. Atunci vin drumurile uitate de viata.

Toate se repeta. Toate te duc la un moment dat, in acelasi loc. Povesti neterminate isi cer sfarsitul. Carari nebatute isi vor pasii tai. Numai ai tai. In tacere. In taina. In soapta. Cu ochii inchisi, spre locul nasterii tale. Atingand in treacat ziduri groase, spre cheia atator mistere nedeslusite. Voi zbura din nou catre lumina. Voi fi iarasi, legenda de dincolo de vreme. Soon…

“Cum la 10 sa fiu acasa? Pai de ce ma mai duc atunci? Concertul incepe la noua, asta inseamna ca nu am facut nimic… cum poti sa fii atat de absurda? Am 14 ani, pot sa-mi port singura de grija…”

“Bine atunci. Ca sa-ti porti singura de grija si in continuare si sa nu mai fiu atat de absurda, nu te mai duci deloc”… “Dar…” “Fara dar”!

In gandul meu mi-am dorit sa moara atunci. Si ea si toti cei care gandeau ca ea. Era primul concert la care mergeam. Era primul meu prieten adevarat. Si culmea, era primul lui concert, prima data cand canta pe o scena adevarata, prima melodie dedicata cuiva. Eu nu am fost acolo.

Au trecut aproape 15 de ani de atunci. A ajuns un rocker cunoscut, ne-am intalnit pe cateva din scenele din tara de cateva ori, ne-am salutat si am zambit. Nu a uitat ca la primul lui concert eu nu am fost. Nu am uitat nici eu. Am blestemat in noaptea aia, in vreo 5 limbi diferite, am injurat printre dinti, am rostogolit lacrimi si am urat, ca niciodata pana atunci.

Au trecut multi ani. Prea multi parca. Si prea repede. Ea mi-a aratat cat greseam cand credeam ca la varsta aia chiar pot sa am singura grija de mine. Mi-a aratat ce inseamna viata, cat de mult inseamna sa te tina cineva ca ea de mana cand ai nevoie. A tremurat la fiecare examen al meu, mai ceva ca mine. A plans pentru fiecare reusita si, la fel, pentru toate nereusitele mele. Mi-a sters lacrimile si m-a incurajat cand m-am dus la dracu in praznic (a se citi timisoara) doar ca sa-mi dau licenta. Am regretat de mii de ori de atunci ca i-am dorit moartea. Am regretat ca nu am fost in stare sa inteleg, ca ma proteja de ceva care putea sa iasa rau in noaptea aia, si pentru mine, nu numai pentru el. M-a invatat cam tot ce a stiut ea ca-mi poate folosi in viata. Acum o vad cum se stinge.

Usor si in chinuri. Au trecut niste ani peste noi. Mie mi-au lasat cicatrici in suflet, ei pe trup. Mie imi amintesc mereu de mine si de ea, ei nu-i amintesc decat de ultimile clipe. Se agata de viata acum. Aceeasi viata pe care eu o traiesc, iar ei i se scurge din vene in fiecare clipa.

Nu mai are putere sa zambeasca. De fapt, nu mai are putere. Sunt sigura ca nu-si mai aminteste de primul meu concert. De prima noastra cearta. Eu insa imi amintesc. Si imi voi aminti mereu ca atunci mi-am dorit ca ea sa moara. Iar acum, dupa niste ani, cineva s-a hotarat sa-mi indeplineasca o dorinta mai veche. Cine spunea ca dorintele nu se implinesc?

p.s. cred ca fiecare dintre noi e la un moment dat “emo”. la fel cum cred ca sunt ganduri care, chiar daca sunt emise la nervi sau pur si simplu dintr-un teribilism marcat de varsta, nimic in lumea asta nu le va putea sterge vreodata. platim uneori un pret prea mare pentru propria noastra prostie. Pe ea, nimic nu o va mai aduce atunci inapoi. Iar pe mine, nimeni nu ma va lasa sa sterg din sufletul meu, momentul in care mi-am dorit sa moara..

NICIODATA NU NE OPRIM PENTRU LUCRURILE IMPORTANTE…