Cândva, îmi pieptănai privirea, cu gene de Lumină.
Cândva, degetele tale atingeau slovele mele, într -un dans nesfârşit. Înlănţuiţi trăiam, la nesfârşit credeam eu.
Dar tot cândva, un pahar a lasat în urma ta, licori cu gust de fum. Iarna devenise un vuiet interminabil de roţi arzând carne nevinovată. Îngheţaseră pe ramuri păsările peniţei mele. Şi nici soarele nu mai era la fel. Nici perdeaua în care se scaldă acum nestingherite stelele nu mai stătea la locul ei.
Întoarse de-a-ndoaselea, clipirile irisului musteau în tăcere. De ce taci, am intrebat într-o zi Îngerul?
Pentru că respiraţia ta croşetează acum norii în vălătuci de furtună. Ai uitat să naşti Lumina.
Candva, îmi pieptănai Lumina. Cu gene de privire.
