De ceva vreme am in fata casei trei plopi. Pana azi nu mi-am dat seama ca sunt un fel de paznici. Si tot pana astazi nu m-am gandit la timp. Eu, cea vesnic in criza de timp, tocmai eu nu m-am gandit ca dincolo de mahnirea cu care mi-am trecut multe dintre zile in vara asta exista si altceva…ceva mult mai adanc, ceva mai viu decat aceasta scurgere a unei vremi fara de rost.
Am avut mult timp vara asta. Timp sa vad cum se ridica soarele, cum incalzeste si cum se duce la culcare. Timp sa sesizez tipatul pescarusilor si timp sa ciulesc urechile la luna lor de tacere. Stiu cum se aduna la masa, stiu cum se cheama unii pe altii acolo unde singuratatea nu isi are locul, stiu cand se cearta pe mancare sau cand isi impart fiecare pestisor. Am avut timp sa-mi definitivez o seama de proiecte la soare, intr-un zgomot fara oprire, dar totusi, am avut timp sa ridic ochii si sa aud pescarusii.
Pana azi m-am intrebat care e rostul plopilor astora in fata curtii mele. Inca ma mai intreb, desi fiind cam singurii de pe strada, e clar ca pazeau ceava. In plus, ei au fost masura timpului meu. Cu ajutorul lor mi-am masurat amintirile despre podgoriile de la Jidvei, despre graurii alungati cu pusca si despre goana unui microbuz care ma ducea cand se ineca soarele in desisul dealurilor. Si tot cu ajutorul lor am inceput sa simt dorul de verile de acasa, de fereastra bucatariei si pervazul de pe care priveam parcul din fata blocului, de aerul noptilor impletit cu fumul tigarilor de altadata. Frumoase zile de vara/toamna, frumoasa toamna.
Tot plopii mi-au amintit si de mahnirea ca nu am reusit sa mai plec nicaieri toamna asta sa surprind rochia multicolora a frunzelor. Ador toamna si nu pentru ca are legatura cu ceva perioada din viata mea. O ador pentru ca ma identific cu viata ei, cu ciclul ei care vorbeste despre ciclicitatea timpului si a altei vieti. Tot plopii astia trei m-au ajutat sa tin bine de amintirile cu frunzele galbene rostogolite de rotile masinii…
E inca soare la malul marii. Un soare care nu mai aminteste deloc de cel de asta vara. In schimb, imi intinde razele catre siguranta. Catre intelegere si respect. Catre curaj… si numai privindu-l cum se joaca cu lumina lui printre frunzele plopilor din fata casei, parca mi se opreste timpul in loc. Parca am din nou aripi sa scriu, parca pot zbura deasupra lor si deasupra lumii fara sa-i mai aud rautatile. Parca respir altfel in lumina asta.
Stiu, vor veni si acele zile cand plopii astia vor aminti greoi a Bacovia dar nu vor fi infinite zilele acelea. Vantul va suiera nervos si va agita valurile. Va spulbera in trecerea lui, orice urma de petec albastru in lumina soarelui. Dar si toate acestea vor trece. Fac parte tot din viata si din ciclicitatea ei. Pana la urma, viata se scrie din capitole…iar acum este randul marii!
