Nocturna de octombrie
E al dracu de frig… de parca lumea se compune mai nou numai din sloiuri reci ce ingheata priviri. Dar mai rau e ca ingheata gandurile si le tine prizoniere intr-un oras pe care il detest. Si de care nu mi-a placut niciodata din anumite considerente, mai nou, mult prea putin importante. E ciudat cum se pot inventa povesti, versuri, cum poti sa respiri in anumite locuri si numai aici nu. E ciudat cum anumite locuri te pot face intr-o secunda sa te simti viu… uite, Sibiul de exemplu mi-a dat starea asta… mi-a dat niste povesti, Timisoara la fel… numai locul asta nu are nimic in el…
Mai e si locul ala in care, poveste peste poveste creeaza un manuscris. Locul acela in care lumina arata altfel, strazile sunt pline de frunze de basm si castane rascoapte, sosele curate si panouri care te ghideaza la orice pas. Mai e si podul acela interminabil si dealul pe care il urcam injurand zile in sir fara sa stiu cat imi va lipsi. Acum trei luni vroiam sa ma mut in orasul asta…
E un loc plin de viata, dar nu are mai multa viata in el decat mine, decat orice farama de poveste pe care pot s-o scriu dincolo de imaginatia data de un singur loc. E doar un oras pana la urma, iar eu… eu ar trebui sa imi amintesc ca nu ma pot impiedica si atasa de locuri si oameni…
Sfori intinse peste vise, capete de zari ucise, raze-ntinse peste soare si pe tine iar te doare… Cinci profeti cu rang de zei, cinci custi negre fara chei, ape limpezi peste toate, zambet ce spala pacate. Si din drum croit in fum, lumea se desface-acum iar din vant si nori si ploaie, peste crestet se indoaie, Eva cea far’ de pacat, ce pe-Adam din iad l-a ridicat…
Plictisitor de previzibil, nu-i asa, C?
