Azi noapte a inghetat lacul… cazand din cer, peste case si nori, o ploaie marunta brazdeaza si acum ferestrele. A inghetat lacul si nici macar nu am apucat sa inot vara asta. Cum sa te impart lacule, cand tot ce e frumos si enigmatic deopotriva a-ncremenit in privirea Ei?

Zgribulit, inmarmurit si contrariat, la celalat capat al lumii, intr-o fereastra prinsa cu carlige deasupra cerului, priveste El.  Isi reflecta maretia terfelita in oglinda lacului si scruteaza infinitul acela cu mintea-i de nemuritor. “E atat de simplu sa fii fericit, gandeste El si uite-i cum se zbat, uite-i cum tremura… a venit intr-adevar toamna… Oare ce cauta cu atata frenezie? De ce nu respira? De ce  nu privesc oare acolo unde trebuie? Hmm, dar daca stau si ma gandesc mai bine, uita-te la mine, cocotat aici, in locul asta despre care ei cred ca e harazitul taram al fericirii. Imi place lacul asta desi oglindeste cam mult tristetea umana. Ce-ar fi sa cobor o zi si sa-mi vad chipul mai de aproape?”

O gasi rezemata de tocul usii de la intrare. Tragea cu sete dintr-o tigara, cu mintea alergand catre cine stie ce scena. Privea fix catre un loc despre care el isi amintea foarte bine, dar atat de fix incat ai fi zis ca din ochii ei, acele se infigeau mai ceva ca sagetile in tinta deja prestabilita. Ii placea sa fumeze atat de mult incat numai atunci, ideile ii curgeau prin vene, dandu-i viata.

“Ce mai e de data asta? De ce ai venit iar? Ce nu-ti place acolo, in lumea ta?”

“Tu nu-mi placi in lumea mea. Nu-mi placi pentru ca nu vrei sa existi acolo. Te incapatanezi atat sa cauti ce se afla dincolo de cortina incat nici macar nu indraznesti sa treci de ea. Iti place scena aia atat de tare incat te identifici numai si numai cu ea. De mine uiti si asta nu-mi place in lumea mea. Credeam ca daca iti las libertatea asta ai sa te intorci… dar tu nu si nu, vrei cu tot dinadinsul sa imi faci in ciuda crezand ca numai asa ai sa descoperi intelesul.”

Aceeasi incapatanare i se citea si acum pe chip. Si aceeasi dorinta de a intelege… vantul incepuse sa rascoleasca trupuri, idei si lacrimi. Peste toate ploua incet iar ea, mica si plapanda se indragostea in coltul acela de usa, pentru prima data in viata. Privea lacul acela si se afunda in infinitul lui. Privea luciul magnetic si intunecat si descoperea dincolo de perdeaua lui, vieti, lumi nebanuite, destine si mai presus de toate, pe Ea. Valatuci de fum erau purtati pe aripi de ceata, pana la oglinda lui. De ce se intunecase oare? Avea sa vina iarna iar ei, departe de mugetul orasului prafuit, priveau in zori, un lac imbracat in rochiile unei toamne rosiatice. Departe de tot, departe de ei, intr-o tacere imposibil de spart, priveau fumand printre frunze uscate.

“Stii, intotdeauna i-am invatat pe altii cum sa lupte. Intotdeauna am avut cu mine o oglinda pe post de masca asa ca fiecare vedea in mine un fel de zid pe care n-ai putea vreodata sa-l darami. Astazi, privind intr-o alta oglinda cred ca a venit timpul sa recunosc ca si eu am fost candva ca ei. Si pe mine m-a durut si eu am plans si din mine a sfasiat viata cat a vrut. Dar am avut putere, uitandu-ma la ei, sa ma ridic. Tu crezi ca voi ajunge vreodata dincolo de cortina de catifea? Imi spuneai mereu ca acolo este locul meu, iar eu pana acum nu am facut altceva decat sa urmaresc umbre create tot de mine. Crezi ca… e timpul?”

“Hai cu mine sa privim mai indeaproape fata nevazuta a lumii! Vezi cum se unduiesc valurile miscate de o mana nevazuta? Vezi cum trosnesc vreascuri sub pasii nostri? Uite, dincolo de stufarisul acela, cuiburile de rate salbatice… A venit frigul si isi vor cauta o alta casa de-acum… E tarziu, de ce nu te odihnesti? Chiar a venit timpul sa scrii cu adevarat! Priveste-te! Apleaca-te putin peste oglinda asta. Stiu, mereu ti-a fost frica, dar Medeea in realitate este doar o legenda. N-a existat!”

Nevazute aripi, incolacite de trup
Legate cu sfori groase, in urlet de fiara
Afara e crivat, inauntru vazduh
Ce arde in flacari mocnite, batai de aripi, de vara.
Si-n dans nesfarsit cadentat li-i popasul
In valatuci de fum isi ineaca azi mersul
Respira cenusa, caci la capatul ei
In zboruri inalte danseaza iar zei.

A inghetat lacul azi noapte. In tocul usii, Ea incremenise cu privirea atintita in oglinda. Intunecata, enigmatica, supta de seva unei miscari unduitoare, oglinda crapa. Iar verdele ei s-a scurs  strans intr-o singura privire, tulburatoare, misterioasa, geniala, Ea. Tacea, privind oglinda crapata. Inghetase lacul, pentru ca Ea, peste noapte, aduse din departari inchinate, suflarea vesniciei. Incremenita oglinda, incremenita natura, stropita cu picaturi reci, dintr-un cer mai presus de nori. Se indragostise cu adevarat. Pentru prima data, de cand privea intr-adevar lacul.

El se intoarse de unde venise. O privea la fel de incurcat, zgribulit si neinteles. Era mai presus decat destinul pe care poate uneori il ocolise. Era mai presus decat oglinda aceea crapata a lacului. Era ceva in aceasta fiinta, ceva care controla si, deopotriva se lasa controlat, numai dupa voia ei. Era ceva cu femeia aceasta. Era mai sus decat toate femeile. Iar El, din coltul lui de cer, privea pe furis la ea, in goana norilor ce brazdeaza lacuri, trenuri, universuri, toamne, oameni. El. Un inger!

Ancai, verde si inger…

this one\’s for you…

S-au intalnit intr-o seara, cand toate luminile se inchideau incet. Ea statea pe scena goala, privind publicul de maine seara. Statea in mijlocul scenei, sigura pe ea, incercand sa le explice lor, ca destinul ei este mai presus decat insasi destinul ei. Cum vine asta? Stia foarte bine dar oare ei vor intelege? Vedea dincolo de luminile stinse ale reflectoarelor. Ii vedea pe ei, asa cum aveau sa o priveasca maine seara.

Scena era imensa, iar femeia din manuscris incepu sa rosteasca cuvinte fara sir, cuvinte despre viata si moarte, cuvinte despre povesti traite si mai mult sau mai putin reale. Dar toate erau ale ei, prin toate se desavarsise, toate o facusera sa devina femeie. Acum, femeia din manuscris hotarase ca scena si ochii aceia atintiti asupra ei trebuie sa ii cunoasca povestile. Asa ca repeta cu glas tare ceea ce maine va deveni, o parte din destinul tuturor.

Barbatul in costum avea un birou mult prea mic pentru importanta lui. Si o placuta pe care scria cu litere de-o schioapa, functia pe care o reprezenta mult prea putin pentru cat de important  era el. Intotdeauna zambea celor pe care ii intalnea pentru prima data. Intindea mana ferm si sigur pe el. Dar pe barbatul in costum il tradau ochii mai mult decat costumul. Se imbraca mai mereu in negru, de parca ai fi zis ca cine stie ce personalitate marcanta a lumii se ascunde in spatele biroului mult prea mic. Pentru importanta omului, evident. In schimb, emana o culoare, una vie si atat de calda incat ai fi zis ca barbatul in costum reprezinta flacara cerului. Statea la biroul lui, plin de importanta placutei si trecand peste protoculul unei conversatii cu o doamna care sta in picioare, isi trimitea razele dincolo de portile orasului. Barbatul in costum stia sa invarta muzica lumii pe degete! Stia sa acordeze tonul unei conversatii in functie de momentele zilei, interlocutor si egoism. Dar habar nu avea barbatul in costum ca muzica lumii se compune si din altceva decat din note agatate pe portativ, degete unduindu-se pe spatele glasului si pixuri alergand in goana unui vers fara rima.

Femeia din manuscris astepta cuminte, intre filele cartii ei, momentul scenei aprinse de reflectoarele unui oras pe care de-acum il cunostea mult prea bine… Femeia din manuscris se indragostea la capatul lumii de un cal negru, in goana caruia alerga printre funze ruginii. Trecea peste poduri de lemn si catedrale pana la cer, isi ascutea simturile in muzica stradutelor pietruite pe care pasii lor sunau exact ca muzica lumii. Femeia din manuscris avea desenat zborul in ecourile universului, pe umarul ei. Calul cel negru avea universul in priviri. Si peste cei doi, femeia din manuscris lasa sa treaca, tacerea unei file.

Barbatul in costum o intalni pe femeia din manuscris, intr-o ora tarzie. Umbla cu ea pe strazi, in galopul calului negru, timp in care ea incerca sa-i arate porti nevazute ce se deschid din mers, deasupra catedralelor pana la cer, deasupra muzicii lumii. Femeia din manuscris ii vorbea in necuvinte despre destin, cai de poveste, versuri fara sfarsit. Barbatul in costum negru auzea insa doar focul… arzand, mistuind, prefacand in cenusa, filele roase de timp ale femeii din manuscris. Tacea, pana cand tacerea i-a fost sparta de neputinta umana: Urcam?

Dimineata, femeia din manuscris obosi sa intoarca fila dupa fila, pentru ca barbatul din costum sa poata iesi din biroul lui mult prea mic pentru importanta lui, si sa treaca din spatele placutei pe care era scris cu litere de-o schioapa numele lui, in fata ei. Barbatului in costum ii place biroul lui mult prea mic, ii place muzica lumii, dar nu stie sa citeasca.

Asa ca, femeia din manuscris, isi prezenta a doua zi, pe scena, destinul ei mult prea sus, mai sus chiar decat propriul destin. In care, barbatului din manuscris, nu ii acorda mai mult decat niste versuri, scrise din fata placutei cu litere de-o schioapa, de pe biroul lui!