A trecut un an…
Fara nicio falsa impresie despre cat de repede trece timpul am realizat de curand ca odata cu el, trec si multe altele. Nu stiu ce puteri supranaturale are timpul asta al oamenilor, cine i le-a dat, dar cert este ca le are. Una peste alta, ce s-a schimbat:
- trei lansari la cartea care vara trecuta inca mai mirosea a tipar
- excursii peste excursii, locuri noi si vechi
- o relatie dusa pe apa sambetei. Si nu, nu e sambata cu S mare pentru ca de data asta, respectul pentru ziua asta s-a dus si el, cu o alta sambata
- oameni noi, numai unul si unul, evident in sens negativ. Unul singur, adica un om nu un sens nu se incadreaza aici.
- oameni vechi, disparuti in vreme, timp, lacrimi, incrancenari, orgolii.
- studentie. A doua facultate. Tot umanista. Desi credeam din tot sufletul ca va fi medicina…
- amintiri sterse cu buretele. Odata cu ele, o gramada de informatii.
- n-am vazut marea. Dar am vazut Sibiul de 4 ori intr-o luna.
- primul tatuaj
- prima fotografie arc peste timp
- primul sarpe pe care l-am tinut in mana
- prima data singura, intr-o alta jumatate de tara
- primul interviu pentru carte
- prima data si sper si ultima cand uit sa zambesc atat de mult timp
- primul foc de tabara, inalt de vreo 10 metri
Multe ar mai fi, dar important, cel mai important dintre toate mi se pare un alt aspect. Sunt sase ani decand incerc din rasputeri, sa promovez istoria, principiile, traditiile, obiceiurile, mostenirea noastra ca neam si ca popor, lasata de inaintasi. Sase ani in care m-am incrancenat cu o incapatanare specifica berbecului din mine sa cred in anumite valori. Un singur an a trebuit sa treaca si sa-mi dau seama ca, in acest an, tocmai eu care vroiam sa-i fac sa traiasca, eu prefer sa nu mai vorbesc despre ei. Eu tac, chiar si atunci cand sunt intrebata despre bucata mea de istorie, preferata. De ce? N-am niciun motiv. Dar nu stiu ce sa le mai spun altora. Nu mai stiu nici ce sa-mi spun mie. Imi tot repet si inca ma simt in sufletul meu o daca. Dar mi-au disparut versurile despre ei. Mi-a disparut convingerea. Mi-a disparut scanteia din ochi atunci cand vorbesc despre ei.
Cam asa schimba timpul, oamenii. Eu insa acum vreau sa schimb timpul. Vreau sa-l opresc si sa fac din el, un nisip care sa curga invers. Si poate clepsidra asta inversata, imi va aduce inapoi tot ce era cel mai sfant pentru mine pe lumea asta. Si, odata cu ele, printre firele alea fine, ma voi gasi…
Da, cineva, undeva, chiar a rupt timpul… si pe acolo, odata cu nisipul din clepsidra s-a scurs esenta… Poate e vremea ca tot acel cineva sa inchida odata pentru totdeauna cutia Pandorei. Macar pentru mine!
