anizaima

E un lucru normal sa reactionezi aiurea atunci cand esti ranit, cand nu intelegi de ce si, mai ales cand vezi ca fara niciun motiv plauzibil, nimic nu e asa cum credeai. E foarte normal sa te porti mizerabil cu cineva doar pentru ca acel cineva stii ca poate fi mult mai sus decat tine. E si mai normal sa privesti realizarile cuiva si sa-ti dai seama ca a reusit mai bine ca tine. pentru ca tu, te complaci intr-o stare care de altfel nu te caracterizeaza dar care, la un moment dat, intr-o foarma foarte ciudata spune totul despre tine.

Iti petreci timpul urandu-i pe altii, fiind nemultumit de cei pe care, cineva de sus a hotarat sa-i aduca in viata ta. Dai vina pe ei pentru esecurile tale lamentabile. Dai vina pe ei pentru ca nu iti pot intelege superioritatea, sensibilitatea ascunsa sub mii de masti. Dai vina pe ei pentru ca refuza sa joace in piesele regizate de tine. Si cand realizezi cat timp pierzi punand in scena o piesa care nu se va juca niciodata devii si mai furios. Actorii sunt de vina, sunt prea slabi, n-au inteles viziunea ta, piesa e mult prea profunda pentru mediocritatea lor…. Pe dracu!

Tu esti cel care nu e in stare sa transmita actorilor esenta piesei. Tu esti cel care creeaza scenarii ce nu se potrivesc in lumea actorilor, tot de tine alesi. Tu esti cel care ridicand cortina, nu faci altceva decat sa privesti o scena goala. Nimeni nu vrea sa joace in piese al caror final il stiu deja. Nimeni nu vrea ia parte la un joc murdar. Chiar daca sub mizeria pe care o afisezi tu se afla puritatea unui geniu neinteles.

Nu esti altceva decat un actor prost. Un actor care nu stie, nici dupa atatia ani de pregatire ca o piesa buna, ridica la final sala in picioare. Vrei aplauze. Dar ce oferi in schimb? Scenarii depasite de vreme, de timp, de intelegerea fireasca a unor oameni care nu cauta altceva decat echilibrul, evadarea si zambetul. Vrei sa zambesti in lumina reflectoarelor dar gandirea ta inchistata nu te face sa schitezi decat un ranjet amar.

Incearca altfel: Priveste ordinea dintr-un borcan de castraveti. Imagineaza-ti o planta care respira la vederea soarelui. Vezi cum acel soare ii da iubire si caldura, vezi cum tot acel soare se da din calea norilor, pentru ca binefacerea ploii sa ii alimenteze cresterea. Vezi cum dupa ce norii au trecut, soarele tot ii mangaie frunzele, pana ce din venele ei, creste viata. Fructul acela care pana mai ieri era o mica floare galbena, acum creste si tot ajutat de soare, va ajunge la maturitate pentru ca tu acum sa il privesti dintr-un borcan.

Priveste cate fructe sunt in borcanul tau.  Gandeste-te cata energie a consumat soarele pentru ca tu astazi sa ordonezi niste fructe intr-un borcan. Si gandeste-te ca soarele ala, a crescut acele fructe pentru ca tot tu sa te bucuri astazi de ordinea din borcan. Fructele alea se sacrifica pentur bucuria ta. Stau si te privesc din interiorul borcanului, fericite ca-ti vad zambetul…

Iar tu uiti de zambetul ala.  Pentru ca in ochii tai, acela nu e decat un borcan, iar in interiorul lui, nu sunt decat niste fructe nesemnificative. Borcanul ala esti tu. Fructele sunt toate darurile pe care le ascunzi de soare si de lume, imbracandu-le in ceva perfid, pe care te straduiesti din rasputeri sa ti-l insusesti. Cum sa primesti aplauze cand tu nu vezi magia scenei? Cum sa privesti scena cand tu nu vezi decat piesa? Cum sa vezi finalul daca tu scrii din mers, replici ale unor oameni care refuza sa le joace? Si cum sa joace oamenii aceia cand tu nu esti in stare sa transmiti adevarata esenta din ineriorul tau?

Nu e usor sa de debarasezi de obiceiurile proaste. Nu e usor sa oferi bucurie cand tu nu ai invatat pana acum decat replici amare. Dar poate fi simplu daca te gandesti ca vrei altceva… magia dintr-un borcan cu castraveti….

Fara nicio falsa impresie despre cat de repede trece timpul am realizat de curand ca odata cu el, trec si multe altele.  Nu stiu ce puteri supranaturale are timpul asta al oamenilor, cine i le-a dat, dar cert este ca le are. Una peste alta, ce s-a schimbat:

- trei lansari la cartea care vara trecuta inca mai mirosea a tipar

- excursii peste excursii, locuri noi si vechi

- o relatie dusa pe apa sambetei. Si nu, nu e sambata cu S mare pentru ca de data asta, respectul pentru ziua asta s-a dus si el, cu o alta sambata

- oameni noi, numai unul si unul, evident in sens negativ. Unul singur, adica un om nu un sens nu se incadreaza aici.

- oameni vechi, disparuti in vreme, timp, lacrimi, incrancenari, orgolii.

- studentie.  A doua facultate. Tot umanista. Desi credeam din tot sufletul ca va fi medicina…

- amintiri sterse cu buretele. Odata cu ele, o gramada de informatii.

- n-am vazut marea. Dar am vazut Sibiul de 4 ori intr-o luna.

- primul tatuaj

- prima fotografie arc peste timp

- primul sarpe pe care l-am tinut in mana

- prima data singura, intr-o alta jumatate de tara

- primul interviu pentru carte

- prima data si sper si ultima cand uit sa zambesc atat de mult timp

- primul foc de tabara, inalt de vreo 10 metri

Multe ar mai fi, dar important, cel mai important dintre toate mi se pare un alt aspect. Sunt sase ani decand incerc din rasputeri, sa promovez istoria, principiile, traditiile, obiceiurile, mostenirea noastra ca neam si ca popor, lasata de inaintasi. Sase ani in care m-am incrancenat cu o incapatanare specifica berbecului din mine sa cred in anumite valori. Un singur an a trebuit sa treaca si sa-mi dau seama ca, in acest an, tocmai eu care vroiam sa-i fac sa traiasca, eu prefer sa nu mai vorbesc despre ei. Eu tac, chiar si atunci cand sunt intrebata despre bucata mea de istorie, preferata. De ce? N-am niciun motiv. Dar nu stiu ce sa le mai spun altora. Nu mai stiu nici ce sa-mi spun mie. Imi tot repet si inca ma simt in sufletul meu o daca. Dar mi-au disparut versurile despre ei. Mi-a disparut convingerea. Mi-a disparut scanteia din ochi atunci cand vorbesc despre ei.

Cam asa schimba timpul, oamenii. Eu insa acum vreau sa schimb timpul. Vreau sa-l opresc si sa fac din el, un nisip care sa curga invers. Si poate clepsidra asta inversata, imi va aduce inapoi tot ce era cel mai sfant pentru mine pe lumea asta. Si, odata cu ele, printre firele alea fine, ma voi gasi…

Da, cineva, undeva, chiar a rupt timpul… si pe acolo, odata cu nisipul din clepsidra s-a scurs esenta… Poate e vremea ca tot acel cineva sa inchida odata pentru totdeauna cutia Pandorei. Macar pentru mine!