anizaima

De ce cand obosesc, oamenii arunca si se rastesc? De ce cand tace-un soare, noi ne prefacem ca el arde-n continuare? De ce cand lumea-i tulburata, din departari se-arunca vina toata? De ce de nicaieri un rost gasesc, numai atunci cand nu vreau sa privesc?

De ce e simplu sau frumos orice e ne-nteles sau tot pe dos? De ce e iarasi complicat, nimic din ce nu poate fi uitat? De ce-i lumina in culori, de ce e soare si de ce sunt nori, de ce ce liniste acum, de ce ma poticnesc cand pentru mine-ncepe un alt drum?

De ce strabat si lumi si galaxii, in goana vantului si a furtunii? De ce nu tac cand luna tace, de ce simt fiecare cautare ca pe-un pumn de ace? De ce ma-ntreb si nu gasesc raspuns la tot ce e firesc? De ce simt in lumina Ta, o lume ce as vrea sa fie-a mea?

De ce tot calc, de ce nu zbor, de ce-mi doresc doar amintiri ce dor? De ce urc pe poteci care coboara? De ce e miazanoapte cand e zi afara?

miez de vara pana’n seara pan’ ce lumea doarme iara…asculta… si taci. De-acum n-ai ce sa mai faci!

Pasesc intr-o alta lume… e aici, o simt ca trebuie sa apara. Mi-e frica de ea. Nu stiu de ce, ca mi-am dorit toata viata sa traiesc in lumea asta. Acum e in fata mea… trebuie doar sa am curajul sa o imbratisez. Stiu ca ma asteapta. Asa cum am asteptat-o si eu atata amar de vreme.

Desculta. Intr-un parc oarecare. Sa fie oare cel din Alba Iulia? N-am mai fost acolo de trei ani. Mi-e dor. Mi-e dor sa-l vad pe Mihai. Mi-am promis ca anul acesta voi vizita Sala Unirii. Am sa ma duc acolo. Abia acum incep sa fac ce-mi doresc. Abia acum ma simt… eu.

Apa noua a inceput sa spele. Dureri si amintiri inca vii. Imi doresc sa uit acolo tot ce nu-mi foloseste. Sa nu le mai aduc cu mine inapoi. De fapt, imi doresc sa ma intorc altfel. Asa cum sunt eu. Cu toate ale mele si ale neamului meu, in mine.

Ma uit in oglinda. O oglinda ce-mi brazdeaza in fiecare zi chipul. S-a dus magia. S-a dus si furia. Si desertaciunea. Si neobosita disperare. S-au dus, lasand urme. Sunt ultimile clipe ale acestor urme. Simt asta. Simt ca e scris iarasi. Simt ca nu intgeleg. Si nu inteleg de ce simt ca mi-e teama. Asta am vrut. Am acum, dupa atata vreme. Dar mi-e frica.

Stiu de ce mi-e frica. Sa renunt la ce sunt acum. Fum. Mizerie. Deznadejde. Chin. Incruntare. Durere. Intrebare. Neputinta. Lasitate. Minciuna. Ignoranta. Nepasare. Haos. Teama. Intuneric. Praf.

Da, au fost atata timp in mine… e normal sa nu vreau sa reununt la ele. N-am sa stiu poate niciodata cat rau mi-au facut. Noroc ca exista apa noua. Si Iulia… cea din lumina alba.

Iar desculta. Si goala. Astept sa primesc curajul. De asta vreau sa-l vad pe Mihai. Cred ca de asta ma duc. De asta ma intorc in lumea misterioasa a stramosilor de acum mai bine de 2000 de ani. Sa ma caut. Sa ma regasesc. Sa ma gasesc, pe mine, cea adevarata. Stiu ca prin multimea aia de daci si romani, ma voi gasi.

Ma voi uita la mine, cu ochii mari, negri, ma voi privi uimita ceva vreme si nu voi spune nimic. Am sa trec prin fata mea, privindu-ma, uitandu-ma in ochii mei, pasind incet catre mine. Si atunci….

Se apropie o alta sarbatoare mare. Si culmea, desi Biserica nu agreeaza si se dezice de sarbatorile si ritualurile pagane, pe asta a inclus-o in calendar. Mi-e greata. Si ma si bucur in acelasi timp. Sarbatorile, sfintenia, curatia, dainuinta nu tin cont de oameni. Si nici de Biserici.

Sunt asa mandra… pentru ca a rezistat. Pentru ca Dumnezeu a lasat-o sa existe. “si peste cateva zile e ziua ta, stii?” Normal ca stiu. Pentru ca ce e sfant, trece dincolo de timp. Dincolo de munti si veacuri. Eu n-am uitat. Nu pot sa uit. N-am sa uit niciodata.

Voi privi focul sacru. Si pe cei liberi. Voi vorbi in fata a cateva sute de oameni. Si voi asculta alti oameni. Nu stiu ce sa le spun. Nu stiu cum ii pot face sa priveasca inauntru. Sa vada ce nu exista in cuvinte. Mi-e frica sa n-am cuvinte. Iar mi-e frica. De parca cuvintele sunt ale mele.

Sper sa vin curata. Si alba. Ca Iulia lui Mihai. Magie? Nu. Cu siguranta nu. Poveste? Bineinteles! Aici incepe. Alta lume. Lumea mea. Si apa noua. Iarasi eu… desculta!

Am citit azi o pagina din Jurnalul Oanei Pellea. O singura pagina si mi-au dat lacrimile.

Dovada vie ca printre noi, mai exista si… oameni! O recomand. O daruiesc. O citesc cu dragoste.  Sa stii Oana, ca de undeva de sus, Amza e mandru de copilul lui. Si Domnica. Si toti cei ce acum te privesc, te protejeaza si te iubesc.

De ce e Oana asa speciala? Pentru ca este… ceea ce foarte multi dintre noi, nu vom fi niciodata! Cititi-o!!!