anizaima

In prima zi, timid, usor si trist! Ce daca n-ai stiut ca eu exist? A doua zi, ti-am anuntat prezenta mea. Deja, ma cuibarisem, acolo undeva! Dar inca tu n-aveai de unde stii ca ochii nu-ti vor fi nicicand pustii!

Si uite-asa trecut-au niste ani. La inceput, simteai stransoarea calda si chipul ti se lumina ca prins de o adanca vraja! Ea te tinea in brate si mama se numea si in stransoarea-i calda, inima ta crestea! Asa m-ai invatat, asa ma stii si-acum, desi pe chipul tau este si zambet dar mai e si scrum.

Si mai apoi, cand ai crescut, ma tot purtai cu tine prin vant si soare, ploi, in locuri ce stransoarea calda, ati invatat-o amandoi! Lui i-aratai ce fericita tu erai, si doar prin mine, ii spuneai: mai stai!

Dar mai tarziu, nici nu mai stiu, o trista noapte te-anvatat sa te incrunti si sa tot  plangi, pastrandu-ma pe mine cu adevarat! Si din aceeasi noapte trista, ai tot avut pe chip, doar zambetul de-acum, acela de revista. Mie nu-mi place, nu asa ma stiu, eu sunt si fericit, dar si zglobiu! Tu ma ucizi cand nu ma lasi sa rad pe chipul tau, tu ma-ncoltesti cand ma trimiti mereu la coltul meu! Nu-mi place sa fiu fad ci numai miere, caci in final, si mie-mi plac buzele tale!!!

P.S.: Merge?

Este in datul firii ca fiecare sa nu traiasca singur… este lasat ca fiecare sa-si gaseasca o pereche… pasarile cerului se iubesc si se protejeaza. Plantele si vietuitoarele pamantului la fel… asa functionam, in numar de cate doi, indiferent ce fel de doi suntem. Dar trebuie sa fim doi. Avem nevoie sa fim doi. Avem nevoie unul de celalalt…

Inca nu am un raspuns si la “De ce avem nevoie unul de celalalt” dar cert este ca dupa toate legile universale, s-ar parea ca trebuie sa fim doi. Dar de ce trebuie neparat sa fie asa? Eu nu vreau sa fim doi. Eu nu am nevoie de doi. Am nevoie de mine, A Mea si intreaga. Nu vreau sa ma mai impart cu nimeni. Am nevoie sa fiu eu, cu mine, langa mine. Caci prin mine ma inalt si tot prin mine ingenunchiez. NU vreau sa existe doi. Nu stiu cat. Nu stiu daca e bine asa. Dar stiu cu siguranta ca mine imi e foarte bine atat cat sunt eu cu mine. Si mie, pentru mine, imi ajung EU.

Lumina cobora incet in valuri prelungi, pe chipul sau. Se spargea in bucati mari de soare imprastiat pe pamant. In adancul lui, pamantul nascocea o frumusete de nedescris. Neslefuita, neprelucrata, bruta. Frumusetea unui chip. Din maruntaiele lui, chipul acela a fost scos de catre oameni. L-au adus la lumina. I-au dat o forma. I-au dat si o masca. O masca a frumusetii umane, privita de ochi umani.

Aici, in adancimea codrului, chipul acela prindea din nou viata. Se contopea cu soarele, cu lumina, respira cu fiecare mangaiere. Era frumos. Era sublim. Iar frumusetea lui se rasfrangea in scantei si asupra celor din jur. Iubea. Si era iubit. Simtea si era simtit. Avea viata, iar viata lui era in mana cuiva. Isi incredintase existenta unui muritor. Iar ochii aceia il priveau in fiecare zi cu o dragoste nemarginita.

Atingerea vantului, voalul rece al apelor, scanteietorul foc si tacutul pamant il asteptau. Avea cate ceva din fiecare. Si fiecare element in parte il ajuta sa traiasca. Sa respire. Si el respira viata. Chipul acela stancos, chipul acela modelat de mainile oamenilor, acel chip ajunsese acum in mainile cuiva care stia foarte bine ce-i cu el. Ii stia povestea, ii asculta vrerea si, mai presus de toate, iubea viata din el.

Zilele treceau iar chipul acela invatase sa se simta cel mai frumos chip de pe planeta. Stia ca numai culoarea lui reprezinta iubirea. Stia ca numai culoarea lui reprezinta viata. Stia ca viata este verde si nu roz. Stia ca verdele exprima vointa, iubirea, compasiunea si puterea. Puterea dragostei. Invatase sa iubeasca mai presus de limite. Stia sa struneasca focul, sa potoleasca navalnicia apelor, sa asculte tacerea pamantului si sa contopeasca vorbele vantului. Invatase ca lumina se imparte in culori, iar lumina fara verde nu ar fi existat. Asta-i era destinul. Mereu in lumina. Mereu in mana acelui muritor. Iar murotorul acela il privea in fiecare zi, de parca o alta frumusete de pe pamant nu putea concura cu a sa.

Asa si-a dus existenta o buna bucata de vreme. In mana muritorului a ramas pana cand un intuneric navalnic l-a acoperit. Se intorsese in pamant, acolo unde a fost creat. Soarele nu-i mai mangaia chipul, vantul nu-i mai soptea povesti. Focul nu se mai juca pe chipul lui iar apele nu-i mai racoreau fata ca altadata. Era iarasi o piatra, din inima pamantului. Acolo unde se intorc toate. Acolo unde se nascuse. Acum astepta. Sa devina iarasi chip, peste vreme. Astepta cu tacerea pamantului, ascuns inca in mana muritorului ce-l ocrotise. Era doar o piatra din nou. Dar, din departari, chipul cel de piatra scanteia privirii celor ce stiau sa caute frumusetea pamantului. Era verde, ascuns sub haina cea grea de tina. Verde pana la moarte…