anizaima

Stelele alergau frenetic izbindu-se de orice obstacol iesit in cale. Ca erau case, ochi de copil sau oameni, toate se izbeau cu furie intr-un dans ametitor ce nu parea sa se sfarseasca vreodata. Suntem oameni desi privim cu ochi inghetati fiecare picatura de frumusete. Suntem fiinte josnice, care stiu sa admire frumusetea trecatoare mai mult decat pe cea eterna. Si iarasi stelele inghetate se ingramadesc in ochii nostri.

Renuntam la ce e frumos in momentul in care renuntam la noi insine. Suntem deopotriva cer si pamant, rai si iad, ploaie si soare. Numai noi stim sa alegem atat de bine suferinta in locul bucuriei. Azi a nins pentru prima data cu adevarat in iarna asta. Ascultam cu se alergau fulgii in zbor. Ascultam fara sa aud glasul vantului sau al stelelor mici, de gheata care imi spuneau sa ma bucur. Au auzit asta de atatea ori de la mama, acum o aud de la altii, dar eu tot nu pot. Nu pot sa ma bucur, cand stiu ca ceva, undeva lipseste.

Bradul din fata geamului se misca greoi. Imi amintea parca de legende scrise cu sange, de sabii incovoiate si flori de musetel prinse in cositele fetelor. Imi amintea parca de o liniste nefireasca. Atat de nefireasca incat nici natura nu o mai recunoaste. Nici ea nu poate sa se bucure de frumusetea-i. Nu stiu ce-i cu noi. Nu stiu de ce ne zbuciumam atat. Nu stiu ce e asa greu sa ne acceptam cum suntem, sa ne recunoastem defectele, sa recunoastem greselile in fata altora si sa ne vedem de drum.

Vazusem odata o faza draguta intr-un film: Kingdom of Heaven. Era un juramant: sa spui intotdeauna adevarul chiar daca asta te poate costa viata! Era o vreme cand credeam cu tarie in chestia asta. De ce am uitat-o? Pentru ca mi-a fost frica sa nu ranesc. Si nespunandu-l am ranit si mai rau. Dar partea cea mai proasta este ca atunci cand omiti sa spui ceva, omiti sa faci ce simti, te ranesti pe tine. Iar ranile pe care ti le faci cu  buna stiinta nu se vindeca.

Sunt momente in care trebuie sa lasam multe de la noi…. oare asa sa fie? De ce trebuie sa renunti ca sa ai ceea ce-ti doresti? Azi dimineata priveam dansul ala ametitor si imi aduceam aminte de mama care imi spunea mereu: renunta ca sa ai! La ce sa renuntam de fapt? La visele noastre? La noi? La sperantele pe care le avem? Ca sa… ce? Pana la urma, toata povestea asta neinteleasa a vietii este foarte simpla: vrei sau nu. Suntem individualitati cu caractere puternice. Ne cautam compania oamenilor la fel de puternici. De asta ies scantei. Renuntam la multe, pentru a pastra niste suflete langa noi. Si dupa atatea renuntari, vedem ca ele tot pleaca. So why bother? Pana la urma, lupta e simpla: nu ne luptam sa fim fericiti, ci luptam din rasputeri pentru nefericirea noastra. Pentru ca atunci cand renunti la ceva, nu mai esti fericit. Inlocuiesti acel ceva intr-adevar, dar chestia la care ai renuntat iti va aduce intotdeauna nefericire.

Nu spun ca nu trebuie sa lasam de la noi chiar nici un pic. Fiecare actioneaza dupa cum simte. Eu insa simt ca asa cum fulgii astia se lovesc violent de tot ce le iese in cale si pana la urma ajung apa, la fel putem face si noi. Nu sa ne lovim. Ci sa stim ce vrem. Si sa nu reunutam nici un moment la ce vrem. Sa ne asumam greselile. Sa gandim liber si sa simtim tot ceea ce facem.

De ce e greu? Pentru ca noi nu suntem cu adevarat niste razboinici. Suntem niste bieti oameni, infranti de teama de a nu ramane singuri.