time-cut-2570Cineva important din viata mea ma intreba de pe vremea cand eram copil: unde ma vad peste 5 ani! Hai sa fortam putin lucrurile:

Peste 10 ani ma trezeste mirosul de cafea. Deschid ochii si vad cum soarele imi bate in gene, de prin fereastra mare. E vara. Ma ridic din pat, imi trezesc copilul, il pregatesc de scoala si printre picaturi incerc sa ma acomodez pentru a nu stiu cata zi, cu tinuta business. E ceea ce ma defineste cel mai bine, dar mereu am sa tanjesc dupa geaca mea de motor, bandane si lanturi. Cobor in fuga scarile, dau drumul la muzica si imi verific apelurile de peste noapte. Raspund la cateva, imi aranjez gulerul de la camasa si imi sun sotul!

Se intoarce peste cateva zile in tara si vreau sa ma asigur intre timp ca petrecerea pe care o dau in cinstea lui nu imi va fi data peste cap de cine stie ce plan indraznet de-al lui de a veni mai devreme. Imi iau pantofii in mana, incui usa si ma urc in masina. Demarez in tromba, ajung la birou.

Aici, zeci de mailuri, faxuri, prostii din astea. Un laptop si un birou plin de hartoage. Am uitat, am revista mea, o revista de afaceri, cu supliment de entertainment, la care scriu zilnic. Imi verific agenda, prioritizez intalnirile, imi sun directoarea scolii sa ma asigur ca totul e in ordine si ma apuc de treaba.

Nu stiu exact cand trece ziua, pe cea mica o iau bunicii de la scoala, ma trezesc ca e deja intuneric afara, desi e inca vara, ma uit pe to-do listul zilei si vad ca aproape am terminat ce-mi propusesem. Am o usoara durere de cap de la cate telefoane mi-au zbarnait si astazi in creieri, dar stiu ca exista cineva pe care daca am sa-l vad, o sa-mi treaca tot. El. Copilul adica. Mai exact ea.

A doua zi o iau de la capat, copil la scoala, multe materiale, un reportaj pe care il voi realiza eu ca pe vremurile bune, un editorial de prima pagina la entertainment despre cum sa fii mereu in atentia reflectoarelor, alte hartoage de semnat, contracte de revizuit, publicitate negativa in media, updatarea site-ului ca na, vechile pasiuni mor greu, pranzul cu colegele, discutand despre cele mai aberante tampenii din lume, niste versuri care imi sapa creierii de vreo cateva zile si acum ma hotarasc sa le fac sa existe.

Nu uit ca trebuie sa trec pe la editorul meu, pentru ultimele detalii legate de cea de-a cincea carte a mea. Astazi se intoarce si el. A trecut aproape o luna de cand a plecat. De fiecare data mi se strange inima si, de fiecare data cand se intoarce ma simt ca la 16 ani. Poate nu mai zambesc la fel de energic, dar la fel de spontan ii sar de gat! Iar el… are intotdeauna grija sa-mi aduca flori, cadou pentru micuta noastra, iar seara, ei bine seara mereu se incheie cu povesti, cu un Te iubesc spus de ti se taie rasuflarea, cu mine adormind in bratele lui si intotdeauna cu o surpriza a doua zi dimineata… Se face toamna, cad din nou frunzxele si unele rani ma rascolesc. Dar ma uit la el si intr-o secunda uit de tot. Acum am tot ce mi-am dorit: iubire si flacari, dragoste profunda in copilul meu, multumire ca am reusit ce mi-am propus pe plan profesional. Vechile rani nu ma mai ating. Frunzele nu mai dor. Verile sunt asa cum mi-am dorit mereu. Iernile trec repede si primavara, ei bine primavara e totul viu! Si asta pentru ca el a stiut sa ma faca sa uit tot ce era inainte, sa uit chiar de cicatrici, sa uit de oamenii care nu au nimic sfant in ei. Sa uit de mine, cea veche. Sunt un alt om acum. Unul care stie bine ce vrea, unul care nu se impiedica de alti oameni, unul care traieste intens fiecare clipa si se bucura de viata pe care o are.

E liniste acum si o alta dimineata. Ma trezeste cafeaua si parfumul lui. Copilul se urca in pat langa noi si incearca sa ne trezeasca. Ma uit in jur si zambesc. Suntem noi. Acel noi asa cum l-am vrut eu… asa cum ar trebui sa fie.

Acum sa va spun si ce nu merge in povestea asta: E inca 2009, nu 2010. Casa aia mare, cu etaj si flori in curte nu exista. Exista doar un apartament cu doua camere, inchiriat, in care n-am sa mai stau de luna viitoare. E inca iarna, nu o dimineata de vara, insorita. Nu beau cafea. Nu am masina, cu atat mai mult ditamai Hammer-ul asa ca in poveste. Da, stiu ca n-am specificat de care.

Mai departe: nu am copil, asa ca nu il pot trimite la scoala peste 10 ani. El nu mai exista. Drept pentru care nu primesc flori de cate ori se intoarce. Nu are de unde sa se intoarca. Nu iau masa cu fetele, pentru ca nici ele nu exista. Am abia o carte scoasa si nici un editor care sa se ocupe macar de asta. Copilul nu sta cu bunicii, pentru ca nici ei nu mai exista de ceva timp, deci daca as avea un copil, acesta nu ar sti cine ii sunt bunicii si probabil ca ar fi luat de la scoala de catre bona.

Telefoanele imi suna in draci, dar nu ca pe vremuri si in nici un caz pentru a rezolva chestiuni importante. Si in plus, nu am revista mea de afaceri ca imi fut zilele intr-o televiziune. Si in ritmul asta, nu o sa am nici macar o fituica de cartier care sa fie a mea, cu atat mai putin vreo sansa de a avea atatia bani incat sa am propria revista de afaceri. Muncesc pentru altii, ii fac bogati pe altii, nu stiu sa mai zambesc, cicatricile inca dor, toamna a trecut dar e al dracu de aproape si inca ma rascoleste, pamantul fuge intr-un ritm ametitor de sub talpile tuturor.

A! Sa nu uit! E o poveste frumoasa. Pacat ca nu cred ca am sa traiesc atat de mult incat peste 10 ani chiar sa fie si adevarata!