In ce nu cred
Cred ca sunt ceturi,
dar mai mult sunt nori
cred in puterea unui gand
si in vise in culori
cred ca o toamna vine iar plecand
cred ca sunt ierni ce nu se termina nicicand.
cred ca un suflet poate oricand ingheta
mai cred ca si visele vor muri candva
cred ca o noapte tine nesfarsit
daca in zori o zi, se-neaca-n asfintit.
Mai cred ca lumina se sparge in bucati
Ca sulite-ascutite musca fara colti
Cred ca un soare poate sa si arda
Dar nu cred in lacrimi ce ne-ncetat sa cada.
Cred ca exista maini ce cald iti tin si calea
Cred ca exista ape ce spala-ncet uitarea
Cred ca din tina suntem noi facuti
Asa cum cred ca stele se nasc pentru cei multi.
Si cred in ziua-n care nimic nu voi mai crede
Caci timpul ca si viata, trec muritor de repede.
Mai cred ca doar in cer se nasc perfecti chiar toti
Aici, jos intre noi, necredinciosi sunt toti.
Despre oameni
Prin puterea noastra oamenii ranesc. Prin puterea noastra lacrimi din aceiasi ochi tasnesc. Prin noi trec si se intorc, si tot in noi cutite, se rasucesc cu foc. Din noi rasare viata si-n noi ea moare iara, in noi se pierd sperante, uitand iar sa rasara. Si langa noi mor vise, tinandu-ne de mana, cu noi renasc idei ucise, nevrand sa mai ramana.
In dimineti tarzii cad ploi ce ne ard ochii, in nopti fara de vise cantand se-aud iar popii. Dar peste toate astea, tacere intr-o zi. se-aude de departe, cand numai noi n-om stii. Si fara sa auzi, iubiri vechi si-ngropate, bat miezul noptii iarasi, cu lacatele sparte. Dureri ce vechi erau si lacrimi tot uscate renasc fara sa vrei, din ale noastre soapte.
Asa ca oameni suntem si in privirea noastra, ard focuri ce mocnesc si flacari ce nu-ngheata. Tot langa noi stam iarasi, asa ca la-nceput, si neprivind in urma la tot ce ne-a durut. Si tot cu noi se leaga povesti fara sfarsit, tot despre noi e vorba, un puzzle infinit. Si piese cand, se sparg in toane, in glume indraznete, fara sa observam ca lacrimi, brazdeaza ale noastre fete.
Fara-ntrebari, raspunsuri tot asteapta, fara sa treci, vezi dincolo de poarta. Renunti si iarasi pierzi, castigi si nici nu-ti pasa, caci dincolo de astea, esti singur, si acasa. Prin tine toate trec, in tine se intoc, atata timp cand singur, doar tu le faci un loc. Deschizi o usa si daca-o lasi deschisa, fii sigur ca-ntr-o zi, aceeasi mana-ntinsa, te va chema sa treaca prin poarta ce o lasi, chiar daca-n urma ei, tu tot pe tine lasi.
E jocul fara stop, si noaptea fara zori, e dimineata iarasi, iar tu nu vrei sa mori. Mai bine singur mergi, in lumea fara lege, decat in chingi sa te agati, de ce ea nu-ntelege. Mai bine sa fii demn si sa inchizi o usa, decat sa tot renasti, din foc si din cenusa. Mai bine sa iti vezi un alt drum ne-nteles, decat sa te intorci, sa te opresti din mers.
Si la final, cand lumea o trece-n alta lume, intoarce-ti iar privirea catre a tale urme. Sa vezi tot ce-ai lasat, sa le zambesti din mers, caci ai avut curaj si drumul l-ai ales…
Despre timp si curaj
Se intampla cateodata sa te gasesti in creierii unui munte, departe de orice contact bucurestean, in care lumea iti tipa in suflet. Se intampla sa te rupi de tot si sa ajungi acolo, in creierii acelui munte sa iti incerci puterile. Sa fii tu, cu el si atat. Voi doi. Adica, de fapt, unul singur.
Adevarata incercare apare cand dincolo de toate corzile/treptele/scarile/cablurile de care te poti agata in ultima instanta, nu mai e nimic. Atunci te simti liber si totodata, prins in propria ta existenta. Si asta pentru ca realizezi ca in fiecare secunda, orice pas pus aiurea te poate darama de acolo. Te poate aduce din nou la poalele lui, lasandu-l pe el intangibil, iar pe tine, praf de stele.
Asa ca tot ce ai de facut este sa fii atent si sa il consideri pe el, acel el care nu te va lasa sa-ti rupi gatul, chiar daca il calaresti fara sa-i ceri voie. Si parca toate astea nu ar fi indeajuns, constati ca frica initiala se transforma incet in atentie, incredere si o aparenta siguranta. Dar peste toate astea, realizezi ca esti atat de atent sa vezi pe unde calci si sa-ti controlezi miscarile atat de bine, incat nu il mai vezi pe el. Nu ii mai vezi frumusetea transformata in stanci colturoase cu forme ciudate, nu vezi iarba care se apleaca sub pasii tai, nu ii vezi lacrimile transformate in rauri navalnice si inghetate in mijloc de vara.
Tu te agati de bratele lui, vesnicele radacini noduroase si iti asculti numai glasul tau. Nu auzi cum sopteste si-ti picura liniste in suflet prin glasul vantului, nu auzi nici cantecul de dor pe care ti-l daruieste prin tipatul unui soim aparut de nicaieri. Nu auzi decat ceasul inimii tale. Ai vrea sa-l auda si el si printr-o vraja adanca sa il opreasca o clipa… acea clipa in care tie sa n u-ti mai fie frica de imensitatea lui vesnica si sa-l poti privi. Vrei sa te uiti in ochii lui, vrei sa ii arati ca ti-ai invins teama de a cobori pe spinarea lui cea batatorita de vreme. Si reusesti. Dar pana jos mai e drum lung, alunecos, printre pietre scaldate in ape furioase, ce coboara in vai fara sa se uite la tine cum te poticnesti.
Si asa, apare cateodata cineva care iti intinde o mana. Tu te lupti, refuzi, te incrancenezi sa nu-l imparti pe el cu nimeni care stie sa coboare mai repede ca tine, caruia nu ii e frica nici de pasii sai, nici de crengile uscate, nici de luciul apei. In ultima instanta, tu vrei sa afli daca poti. Si, chiar daca timid la inceput, ii intinzi mana. Te prinde de incheietura si pana jos nu-ti mai da drumul.
De aici, povestea ta nu mai e interesanta. Ai ajuns jos, esti intreg, iar el, a ramas singur cu toate frumusetile lui, inca nedescoperite in tacere. Crezi ca ai castigat. Crezi ca acolo sus, in creierii stancosi ai invatat sa ai incredere in oameni. Ai trecut de barierele tale si ai lasat pe cineva sa te ajute. A fost ok o vreme. S-a legat ceva intre voi. Ceva suficient de puternic incat sa nu se rupa la prima pala de vant. Dar lupta ta, tu ai pierdut-o. Pentru ca acolo sus, erai numai tu cu el. Era batalia la care ai renuntat, pentru vremelnicia umana. Ai invatat increderea acordata in situatii limita, dar pe el l-ai lasat singur. Nu i-ai calcat cu pasii tai iarba, ci cu pasii altuia. Nu ai atins potecile, mainile sale imbatranite si stancoase cu palmele tale, ci cu palmele altuia. Nu tu ai descoperit frumusetea lacrimilor sale, ci le-ai ocolit, prin ochii altuia. N-ai castigat.
Dar nu-i nimic. El te asteapta. El e mereu acolo cand te vei intoarce. La fel de tacut, la fel de batran ca vremea, la fel de al tau. Pentru ca tu si el, sunteti unul. Munte si om. Legenda si timp. Trecut si trecator. Neclintire si vremelnicie…
Good jokes, really bad jokes…
People stick to something from their past like all their lives depend on their past. They live each day connected… addicted… depending on something… But when that something you depend on is powerfull than any other present of yours, what’s so wrong to depend on it? It’s wrong. Cause that is no life. That is no evolution. It’s a lie. A sweet lie, like a fire burning slowly, turning everything inside into ashes. That’s why is wrong. Cause that fire will burn you all someday if you dont let go.
Bun. Acum traducerea. Exista oameni care stiu sa faca alti oameni fericiti. Exista momente in care ai senzatia ca te poti bucura, ca poti fii fericit langa cineva. Sau doar tu cu tine. Exista lumi interzise in care intri cu 100 km/h in noptile cu luna plina si zapezi de poveste. Exista zambete trecute dincolo de orice bariera psihologica, de orice interdictie umana, de orice regula scrisa.Exista ploi, geruri aspre si din nou soare. Exista taieturi adanci, sange tasnind si apoi o mana care inchide ranile.
Dar mai exista si momente cand toate astea sunt doar povesti. Sunt doar chestii din trecut, doar iluzii in care crezi pana la extrem, de care te legi spunandu-ti ca inseamna ceva, pe care le vrei crezand ca le meriti. Nu. Nu le meriti. Nu ti-au fost date pentru ca le meriti. Le-ai trait pentru ca la momentul ala era singurul lucru ce ti se putea intampla. Altceva nu mai exista. Altceva nu mai era scris pentru tine.
Exista oameni care stiu sa bata din palme si sa alunge orice nedumerire de pe chipul altora. Eu stiu sa fac asta. Exista oameni care te pot face sa crezi ca esti unic, special, diferit, deosebit, chiar daca realitatea este alta. Si asta pot face cu usurinta. Exista si oameni care te ridica si te coboara din ceruri mai inalte decat orice univers, intr-o fractiune de secunda. Asta eu stiu cel mai bine sa fac. Dar nu pot lasa pe altii sa faca asta cu mine.
Ne datoram fericirea in lumea asta de rahat. Ne datoram zambetele pe care le meritam pentru simplul fapt ca rezistam aici. Ne datoram momentele alea cu luna plina, zapezi, soare, liniste, impacare, tacere, lumina. Si pe astea le meritam pentru ca macar o data in viata asta nenorocita am facut si noi ceva bun. Dar nu meritam ca momentele astea sa fie ale noastre pentru totdeauna. Asa ca cineva vine a doua zi si ni le ia. De cele mai multe ori, cine ni le-a dat le si ia inapoi.
Asa ca de aici nu avem decat un singur lucru de facut: le lasi sa te arda, sau le arzi tu. Daca ai puterea sa le dai foc, daca ai puterea sa te bucuri de ele dupa care sa le uiti, inseamna ca ai invatat sa traiesti aici. Inseamna ca ai mai urcat o treapta catre perfectiune. Dar daca le lasi sa te arda, sa iti placa si sa te doara, soseaua aia pe care alergi in fiecare zi, se va ingusta pana cand pe o placuta ruginita va scrie: Dead End!
E bine sa zambesti. E bine sa stii sa fii fericit. Nu e deloc ok sa cauti fericirea de care ai nevoie in locuri in care stii ca fericirea ta e tocata in mii de bucatele care ti se servesc cu lingurita la intervale regulate. Lasa-le acolo! Si construieste-ti fericirea intr-un loc in care stii ca nimeni nu-si bate joc de ea!
The Limits of Trust!
“Uite ce frumos ninge! Aproape la fel de frumos ca linistea din ochii tai! Ti-am zis ca odata voi renunta la viata asta zgomotoasa pentru a ma aseza… m-am asezat aici, in sufletul tau, aici am gasit eu loc, un loc care sa-mi apartina, un loc care sa ma defineasca pe mine si care sa-mi ierte toate ratacirile…
Uite cat de frumosi sunt fulgii, aproape la fel de frumosi ca lacrimile tale.. Nu, nu suport sa te vad plangand, aminteste-ti de cate ori ti-am sarutat lacrimile… era sarutul iudaic intr-adevar, dar a fost un sarut, un sarut pe care numai de la mine l-ai primit. Cum uiti toate astea acum?
Mie mi-e bine, acolo in coltul meu de suflet, nu vreau sa mai plec, dar nici nu ma voi schimba vreodata. Tii minte ca tu imi cereai sa raman eu, indiferent ce ar fi? Uite, acum ninge, atat de frumos incat parca ma doare si ma apasa toata linistea asta a cerului, revarsata in fulgi usori peste destine… aproape ca as vrea sa raman aici, sa nu mai stie nimeni de mine, aproape ca as uita sa cant, sa dansez, sa mint, sa respir, sa zambesc, sa fiu eu. Dar nu pot. Nu pot sa vad ca ninge atat de frumos si sa nu te las sa traiesti experienta asta singura… Nu pot sa raman, pentru ca fulgii astia sunt doar ai tai, ii poti privi, te poti pierde in ei, te poti juca cu ei! Stiu ca tu vei dori sa-i faci ai tai pentru totdeauna si vei incerca sa ii strangi in pumnul tau… se vor topi, vor muri, arsi de caldura ta! Dar si asta e experienta ta! Tu iubesti atat de tare incat topesti iarna! Tu arzi atat de intens incat nimeni nu poate ramane in sufletul tau pentru prea mult timp! Tu aduci soarele si focul, chiar si atunci cand ar trebui sa fie iarna, chiar si atunci cand ar trebui sa te bucuri si sa crezi!
Uite… ninge pentru tine… eu te las acum, iti las tie povestea, lacrimile, caldura ta ti-o las toata, fulgii inca netopiti! Ai grija ce faci cu ei! Zambeste-le! Iubeste-i! Bucura-te ca sunt ai tai! Dar nu-i atinge!”
Peste 10 ani
Cineva important din viata mea ma intreba de pe vremea cand eram copil: unde ma vad peste 5 ani! Hai sa fortam putin lucrurile:
Peste 10 ani ma trezeste mirosul de cafea. Deschid ochii si vad cum soarele imi bate in gene, de prin fereastra mare. E vara. Ma ridic din pat, imi trezesc copilul, il pregatesc de scoala si printre picaturi incerc sa ma acomodez pentru a nu stiu cata zi, cu tinuta business. E ceea ce ma defineste cel mai bine, dar mereu am sa tanjesc dupa geaca mea de motor, bandane si lanturi. Cobor in fuga scarile, dau drumul la muzica si imi verific apelurile de peste noapte. Raspund la cateva, imi aranjez gulerul de la camasa si imi sun sotul!
Se intoarce peste cateva zile in tara si vreau sa ma asigur intre timp ca petrecerea pe care o dau in cinstea lui nu imi va fi data peste cap de cine stie ce plan indraznet de-al lui de a veni mai devreme. Imi iau pantofii in mana, incui usa si ma urc in masina. Demarez in tromba, ajung la birou.
Aici, zeci de mailuri, faxuri, prostii din astea. Un laptop si un birou plin de hartoage. Am uitat, am revista mea, o revista de afaceri, cu supliment de entertainment, la care scriu zilnic. Imi verific agenda, prioritizez intalnirile, imi sun directoarea scolii sa ma asigur ca totul e in ordine si ma apuc de treaba.
Nu stiu exact cand trece ziua, pe cea mica o iau bunicii de la scoala, ma trezesc ca e deja intuneric afara, desi e inca vara, ma uit pe to-do listul zilei si vad ca aproape am terminat ce-mi propusesem. Am o usoara durere de cap de la cate telefoane mi-au zbarnait si astazi in creieri, dar stiu ca exista cineva pe care daca am sa-l vad, o sa-mi treaca tot. El. Copilul adica. Mai exact ea.
A doua zi o iau de la capat, copil la scoala, multe materiale, un reportaj pe care il voi realiza eu ca pe vremurile bune, un editorial de prima pagina la entertainment despre cum sa fii mereu in atentia reflectoarelor, alte hartoage de semnat, contracte de revizuit, publicitate negativa in media, updatarea site-ului ca na, vechile pasiuni mor greu, pranzul cu colegele, discutand despre cele mai aberante tampenii din lume, niste versuri care imi sapa creierii de vreo cateva zile si acum ma hotarasc sa le fac sa existe.
Nu uit ca trebuie sa trec pe la editorul meu, pentru ultimele detalii legate de cea de-a cincea carte a mea. Astazi se intoarce si el. A trecut aproape o luna de cand a plecat. De fiecare data mi se strange inima si, de fiecare data cand se intoarce ma simt ca la 16 ani. Poate nu mai zambesc la fel de energic, dar la fel de spontan ii sar de gat! Iar el… are intotdeauna grija sa-mi aduca flori, cadou pentru micuta noastra, iar seara, ei bine seara mereu se incheie cu povesti, cu un Te iubesc spus de ti se taie rasuflarea, cu mine adormind in bratele lui si intotdeauna cu o surpriza a doua zi dimineata… Se face toamna, cad din nou frunzxele si unele rani ma rascolesc. Dar ma uit la el si intr-o secunda uit de tot. Acum am tot ce mi-am dorit: iubire si flacari, dragoste profunda in copilul meu, multumire ca am reusit ce mi-am propus pe plan profesional. Vechile rani nu ma mai ating. Frunzele nu mai dor. Verile sunt asa cum mi-am dorit mereu. Iernile trec repede si primavara, ei bine primavara e totul viu! Si asta pentru ca el a stiut sa ma faca sa uit tot ce era inainte, sa uit chiar de cicatrici, sa uit de oamenii care nu au nimic sfant in ei. Sa uit de mine, cea veche. Sunt un alt om acum. Unul care stie bine ce vrea, unul care nu se impiedica de alti oameni, unul care traieste intens fiecare clipa si se bucura de viata pe care o are.
E liniste acum si o alta dimineata. Ma trezeste cafeaua si parfumul lui. Copilul se urca in pat langa noi si incearca sa ne trezeasca. Ma uit in jur si zambesc. Suntem noi. Acel noi asa cum l-am vrut eu… asa cum ar trebui sa fie.
Acum sa va spun si ce nu merge in povestea asta: E inca 2009, nu 2010. Casa aia mare, cu etaj si flori in curte nu exista. Exista doar un apartament cu doua camere, inchiriat, in care n-am sa mai stau de luna viitoare. E inca iarna, nu o dimineata de vara, insorita. Nu beau cafea. Nu am masina, cu atat mai mult ditamai Hammer-ul asa ca in poveste. Da, stiu ca n-am specificat de care.
Mai departe: nu am copil, asa ca nu il pot trimite la scoala peste 10 ani. El nu mai exista. Drept pentru care nu primesc flori de cate ori se intoarce. Nu are de unde sa se intoarca. Nu iau masa cu fetele, pentru ca nici ele nu exista. Am abia o carte scoasa si nici un editor care sa se ocupe macar de asta. Copilul nu sta cu bunicii, pentru ca nici ei nu mai exista de ceva timp, deci daca as avea un copil, acesta nu ar sti cine ii sunt bunicii si probabil ca ar fi luat de la scoala de catre bona.
Telefoanele imi suna in draci, dar nu ca pe vremuri si in nici un caz pentru a rezolva chestiuni importante. Si in plus, nu am revista mea de afaceri ca imi fut zilele intr-o televiziune. Si in ritmul asta, nu o sa am nici macar o fituica de cartier care sa fie a mea, cu atat mai putin vreo sansa de a avea atatia bani incat sa am propria revista de afaceri. Muncesc pentru altii, ii fac bogati pe altii, nu stiu sa mai zambesc, cicatricile inca dor, toamna a trecut dar e al dracu de aproape si inca ma rascoleste, pamantul fuge intr-un ritm ametitor de sub talpile tuturor.
A! Sa nu uit! E o poveste frumoasa. Pacat ca nu cred ca am sa traiesc atat de mult incat peste 10 ani chiar sa fie si adevarata!
Craciun reloaded
Este iarasi Craciun copila… cu cozonaci pufosi abia scosi din cuptor la miezul noptii. Este Craciun, asa ca in povesti, cu mine privindu-te, cu tine care iar zambesti… Nu, nu trebuie sa-ti fie teama, ai sa intelegi mai tarziu ca lucrurile sunt asezate, tu doar priveste-le cum cresc, la fel ca pe cozonacii aia!
Uita-te afara si simte in aerul rece, caldura ta. Simte-ti inima batand iarasi ca la 16 ani, simte-ti zambetul pe chip, de parca nimic in lumea asta nu ar mai conta, in afara de tine. In seara asta esti aici. Tu, esti aici, aici unde ai vrut sa fii, aici, tu, cu tine. Lasa-ma pe mine, nu baga in seama detaliile, tu trebuie sa zambesti, sa fii tu, orice ar fi. Bucura-te de tine, iar eu ma voi bucura vazandu-te razand… si da, daca te-as mai vedea zambind parca as mai trai o viata!
Imi place mirosul cozonacilor calzi. Imi aminteste de anii in care mama facea exact ce faci tu acum si eu o ajutam. Imi amintesc cum asteptam sa fie gata, ca sa pot manca din cozonacul aburind. Stai, am vazut un zambet pe chipul tau? Da, ai zambit!
E iarasi Craciun si va fi in fiecare zi daca asta vrei. Va fi de fiecare data copila, atat cat tu vei lasa asta sa se intample. Vor fi povesti, va fi zapada, va fi iarasi alb nu sange. Va fi exact ceea ce ai visat tu odata. Trebuie sa crezi copila, ca nimic din ce am facut n-a fost ca tie sa-ti fie rau. Trebuie sa crezi ca doar te-am ajutat sa fii fericita, macar o clipa. Trebuie sa stii ca fericirea ta tu ai creat-o, nu iluziile mele. Nu ti-am furat eu zambetul, nu eu am ucis soarele ci tu ai uitat de ele. Eu ti-am aratat ca exista. Dar zambetul iti apartine, nu trebuie sa-l lasi sa plece cu cineva.
E iarasi Craciun. Nu, n-au plecat zambetele. Le-am transformat. In stanci grele, in nori si vreascuri uscate. Nu, nu mi-a furat cineva soarele. Doar ca soarele nu asteapta noaptea, ci alearga dupa ea. E un joc nesfarsit, din care nimeni nu castiga. E doar o lupta necastigata, pe cand noi credem in stele. Zambetele sunt tot ce ne tine in viata. Zambetele fac Craciunul sa existe. Zambetele aduc soarele. Asa ca astazi e iarasi Craciun! E iarasi soare undeva. Pentru ca astazi, cineva, pe planeta asta a zambit! Iar zambetul ala a fost cel mai frumos cadou pe care lumea putea sa-l primeasca. Ce conteaza ca zambetul ala era de fapt, o stanca de nezdruncinat? Cine e in stare sa vada ce se afla in spatele unui zambet adevarat? Ti-am spus ca esti frumoasa?
“Vine o vreme cand toate cele din urma ies la suprafata. Vine o vreme cand fiecare dintre noi trebuie sa bata un drum lung pentru a-si gasi din nou, echilibrul interior. Si mai vine o vreme cand, fara sa stii ce se va intampla, zambesti…”
Da, chiar stiu!
Asta e pentru tine , Bro… trec toate! Chiar Toate! Si sa vezi ce misto o sa fie cand la aceeasi masa o sa radem amandoi! Ma rog, trei, cu iubitica ta! Enjoy!
