Tipare
Lumea incepe atunci cand tu nu mai esti. Lumea exista doar atat timp cat tu te lasi deoparte ca ea sa se manifeste. De fapt, atat asteapta. Ca tu sa taci, tu sa uiti o clipa de tine ca ea sa te poata cuprinda in mrejele sale si sa acapareze tot ce e frumos in tine.
Cu cine te lupti impotriva lumii? Ajungi sa te lupti cu tine, spunandu-ti ca actiunile tale trebuie sa fie conform majoritatii si raportate la realitatea in care traim. Realiatea e doar un concept atunci cand realizezi ca astea sunt doar bariere, ingradiri ale spiritului liber.
Lumea poate fi compusa si din cei dragi tie. De multe ori ei sunt nu sprijinul, ci exact factorul care iti poate pune frane atunci cand tu simti ca trebuie sa-ti iei avant. Iar daca avantul tau e unul spectaculos si rapid, unul radical si care contravine tiparelor lumii, cu atat mai rau pentru tine. Ce-ti ramane de facut? Izolarea nu e o solutie. Dar nici sa renunti la cei dragi nu pare a fi cel mai bun lucru. Sa-ti tai aripile? Sa nu-ti mai doresti avantul? Sa uiti ca avantul face parte din tine? Sa ignori glasul care te indeamna sa urci?
Lumea isi construieste propriile tipare. Din punctul meu de vedere, tiparele nu sunt facute pentru a nu genera haosul dorintelor atator individualitati din care e compusa lumea. Tiparele sunt trasate pentru a ingradi. Pentru a fi condusi. Pentru a nu iesi in fata. Pentru a nu te ridica mai sus decat ei, mai ales aspirational. Surpriza! Cu cat construiesti mai multe tipare, cu atat mai multi vor fi cei care vor dori sa scape de ele!
La final!
As fi avut mai mult curaj daca m-as fi lasat sa-ncerc. As fi cantat mai sus, daca m-ar fi lasat sa plec. As fi fost un pic mai jos cand pamantul e frumos, daca n-ar fi fost un soare, sa ma ia din nou la mare. As fi tacut mai mult si-as fi racnit mai putin, daca totul ar fi fost simplu si s-ar fi numit chin. As fi plecat mult mai usor daca in loc sa zbor, m-as fi prins cu ambele vieti, de un singur nor.
Dar cum nimic din mine nu se agata, am sa imi caut de acum, o noua viata. In care nici o simpla floare nu infloreste daca-ar sti ca moare. E legea firii sa vii si sa tot pleci, e scris in stele ca din viata singur iesi, cu toate astea, inauntrul tau, nimic nu e usor, nimic nu e nici greu.
In schimb ce lasi in urma chiar conteaza, un vers, o rana, un gand ce tot viseaza. Daca nu stii, cat de aproape poti sa fii, mai bine nu le lasi, decat sa amagesti si-apoi sa taci. E simplu totul, e complicat apoi, secunda cea fara de end, e doar rabdarea noastra-n noi. Iar ochii iti sunt vii ca sa tot vezi cand nimeni pentru tine, nu-ti da ceva sa crezi.
Si daca din greseli te-nalti si-nveti ceva, apoi nimic din nerostita, truda ta n-a fost in van, caci singur iarasi mori, la capatul de pod ce tot dezleaga sfori. Asa ca mai departe, toate-s noi, la fel cum-adanc in noapte te bantuie strigoi. Le lasi sa vina si sa plece-apoi, tot ce ramane viu e sufletul din noi.
