Chestii care nu-mi lipsesc!
Nu ma mai gandesc ca zboara timpul. Si nici ca vine dupa fiecare zi cu soare, una neinsorita. Ma gandesc doar ca ar trebui sa scriu si despre ce nu-mi lipseste.
Si nu-mi lipsesc multe: de exemplu crizele existentiale. Sau cele nocturne, dupa zile intregi in care dorm cate 2 ore odata la patru zile. Nu-mi lipsesc tigarile niciodata, chiar daca nu mereu sunt cele care-mi plac. Nu-mi lipseste ceaiul, de orice fel ar fi el. Nu-mi lipseste telefonul, la care am ajuns sa vorbesc aproape non stop. Cred ca sunt dependenta deja din moment ce viata mea se rezolva aproape indiscutabil prin telefon.
Nu-mi lipseste linistea, dar nu cea care mi-ar trebui. Nu-mi lipsesc oamenii din jur, pentru ca de la o vreme, tot vin. Si vin destui. Nu-mi lipsesc versurile, pentru ca probabil dintr-un vers m-am ridicat.
Nu-mi lipseste nici hotararea atunci cand vreau sa fac ceva, chiar si cand e vorba de chestii naspa. Nu-mi lipseste incapatanarea, mai ceva ca un berbec ce da cu capul de toti peretii inainte sa vada poarta. Nu-mi lipseste muzica si, nu-mi lipseste zgomotul din muzica. Atat de mult zgomot ca uneori nu-mi mai aud nici greierii cum ar zice cineva.
Nu-mi lipsesc socurile, de orice fel. Nici alea misto, dar mai ales alea naspa. Nu-mi lipseste curajul de nici un fel si nici nebunia. Nici macar detasarea nu-mi lipseste. De oameni, de situatii, de comportamente sau carti. Da, nu-mi lipsesc cartile si intotdeauna car cate una dupa mine, oriunde m-as duce. Nu-mi lipseste nici disponibilitatea de a le citi, asa ca uneori le car degeaba.
Nu-mi lipseste aproape niciodata un mess deschis, sau ciocolata. Sa nu aud de Nutela. Stiu eu de ce. Nu-mi plac siropurile. Si asta o stiu de ce. Asa ca aproape niciodata nu-mi lipseste o chestie amara. Sau acra. Dupa gust. Si cum nu-mi plac dulcegariile, nici zambetul amar nu-mi lipseste.
Nu mai imi lipsesc oamenii, referindu-ma strict la stari. Nu cred ca imi lipseste ceva momentan, de fapt. In afara de chestiile care imi lipsesc mereu, evident.
Nu-mi lipsesc intepaturile verbale, nu-mi lipsesc cutitele din ochi si din vorbe si nici orice fel de lama suficient de taioasa incat sa faca ravagii in jur. Astea nu mi-au lipsit niciodata. Si nici nu o sa las sa-mi lipseasca. Asa ca, be ware!
Nu-mi lipseste nici macar nebunia de a lovi!
Chestii care-mi lipsesc
Azi dimineata realizez si eu pentru a nu stiu cata oara cum zboara timpul… ma apuca o melancolie bolnavicioasa si imi spun ca inca nu am facut mare lucru pana acum. Dar nu-i nimic, vezi doamne, timp mai e. Dar sa constat ca sunt atatea de care am nevoie, atatea chestii cu care eram ok inainte si acum au disparut pur si simplu, asta chiar mi-a taiat orice fel de zambet, care oricum era de fatada.
Asadar… ce-mi lipseste? Pai in primul rand, siguranta. O siguranta pe care am renegat-o toata viata crezand ca nu-mi trebuie altceva decat sa fiu pe picioarele mele. Am reusit asta. Sunt deasupra multora si totusi, pe zi ce trece, mai singura. Iar siguranta unei maini intinse nu mai exista. Pentru ca eu nu vreau decat acele maini care nu se mai pot intinde.
Imi mai lipseste eterna liniste. Era dragut jocul asta de a o cauta la orice pas, de a vorbi mereu despre linistea mea, de a o zari doar pentru cateva clipe. Dar s-a terminat. Imi doresc sa am liniste, mai mult decat intelegere pentru anumite actiuni. Imi doresc sa se opreasca timpul, ca sa-l pot auzi de departe.
Imi mai lipseste hotararea in decizii. De parca am avut-o vreodata. Dar imi lipseste iluzia ca pot controla totul. Si imi lipseste sa stiu ca sunt puternica. Desi in fiecare actiune a mea vad asta. Desi toate semnele imi arata cat sunt de puternica. Si totusi… de ce ingenunchiez?
Imi mai lipseste sa zambesc fara sa stiu de ce… am vazut cred, de cateva ori cum e si cred ca mai vreau. Dar nu am motiv. Si zambetul meu imi lipseste mai mult decat toate la un loc. Imi mai lipseste sa stiu aproape niste oameni. Nu ca nu ar fi oricum, dar eu nu ii mai simt. Si vreau sa simt toate, si toate sa treaca prin mine ca sa simt ca traiesc.
Imi mai lipsesc trandafirii si mireasma lor, vara asta cu potecile ei intortocheate si noptile nedormite. Imi lipsesc zambetele altora, pictate pe chipuri, chiar de mine. Imi lipsesc oamenii care ma iubesc, imi lipseste sa pot sa iubesc neconditionat, fara intrebari.
Imi lipseste sa pot face suflete fericite. In special pe al meu. Da, egoism extrem. So what the fuck? Cred ca ar mai fi o gramada care imi lipsesc. Imi lipseste ca dracu dimineata aia din Ploiesti in care am stat pe o banca sub castani, cu soarele jucandu-se doar in parul meu. Eu cu mine. Fara sa impart ceva. Fara sa ma impart cu nimeni. Imi lipsesc eu intreaga. Si nu stiu exact unde sa ma gasesc. Ca peste tot unde ma caut, regasesc doar franturi. Si daca ma mai gandesc, imi lipseste zapada de la Timisoara. Si zborul. Atat de sus incat nici sa ametesti nu mai ai timp….
Mi-ar mai lipsi niste chestii minore, cum ar fi timpul, fericirea, eternitatea, impacarea. Dar mai conteaza? La cate sunt, probabil ca se va face toamna mai repede!
Nu despre toamna
Uite asa, ma incapatanez sa scriu despre toamna. Sau despre cum s-a terminat vara asta, care apropo, chiar a fost bestiala. Ma incapatanez cu furia oarba a unui berbec incapatanat sa scriu despre frunze ruginii, despre poteci intortocheate, povesti la miez de noapte in jurul focului si brazii aia argintii dinspre Borsa. N-am sa va zic nici pe unde am fost eu asta vara, da, vara asta care se tot termina… nici cu cine, nici de ce si tot asa. In schimb, am chef sa va povestesc despre un ceva pe cat de virtual, pe atat de real ca mai toate povestile noastre, ale bloggerilor nelinistiti…
Si as zice asa: imi amintesc cum isi intepenise privirea, undeva adanc in ochii mei. imi amintesc cum imi sorbea fiecare cuvant, de parca nu mai bause ceva, de mii de ani. Imi amintesc ca-i placea sa afle mai multe, desi acest mai multe la ea se traducea in aduceri aminte.
Si imi amintesc si acum, cum isi arcuia spatele, incolaciundu-si bratele in jurul meu. Cum fiecare atingere se transforma in cantec, fiecare stea cobora pe pielea mea, in saruturi. Imi amintesc si ca imi spusese ca nu sunt nimic din ce stia despre o femeie, de parca lumea ii era formata numai din femei.
Ma lasa sa fumez, desi fumul meu ii facea rau. Ochii ii ardeau de fiecare data cand eram aproape, iar palmele i se lipeau de pielea mea, ca intr-un ritual nesfarsit. Stiam ca e gresit. Stiam ca dupa o astfel de experienta nimic nu va mai fi la fel. Ii spusesem asta cu ceva timp in urma, dar continua sa se agate. Continua sa vina inapoi, oricat de mult as fi renegat-o.
Apoi a fost o zi, in care totul parea pe dos, totul parea ca e impotriva lumii si a dogmelor ei. A fost o zi in care, nimic din mine nu se mai razvratea. Nimic din mine nu ar mai fi spus “opreste-te”. Si nu s-a mai oprit.. mi-a acoperit gura cu saruturi nesfarsite. Mi-a ravasit parul si a privit in ochii mei, mai adanc decat pana atunci. M-a luat de mana si m-a purtat in lumi nevazute, despre care stiam doar ca exista, undeva departe. Mi-a aratat tot ce poate da lumii si nimic din ce era al lumii nu a fost al meu.
Eram dincolo de vreme, ca doua suflete care se regaseau, dupa mii de ani. Eram dincolo de timp, ca doua maini ce nu si-ar mai fi dat drumul niciodata. Si atunci am muscat… iar din buzele ei a tasnit viata… mai involburata ca o apa de munte. Mai rosie ca focul din privirea mea. Mai dulce decat orice fruct interzis si totodata, mai amara ca orice rana cunoscuta.
A fost o clipa cand am simtit ca totul era al meu, la fel de bine tot ce eram eu, era al ei. Un dans nesfarsit, pe o scena nascuta doar de noi. O secunda infinita, care ne-a legat pe vecie…
Acum sunt departe. Lumile noastre nu s-au mai intalnit de ceva vreme. Ochii nostri inca mai privesc aceleasi stele, dar de la geamuri diferite. Zilele trec fara sir, fara sa stim daca ne vom revedea curand. Tacerile se impletesc cu intrebari, iar cerul priveste inca, cu aceeasi detasare, pacatele noastre. In sufletele noastre e liniste. Si aici, va ramane la fel pentru totdeauna. pentru ca secunda aia, pentru noi va trai catre vesnicie. Pentru ca ce e legat prin sange, nu poate fi dezlegat de nici un muritor. Iar noi, pentru o secunda, nu am fost oameni! Asa am spart bariere. Asa am trecut in zbor peste timp. Asa am privit lumea din inalt! Si acolo sus, am fost pentru o clipa, suflete gemene! Aceeasi durere, aceeasi privire, aceiasi colti, acelasi gand, acelasi suflet! Unul!
