anizaima

N-as fi ajuns niciodata acolo, de n-ar fi fost ziua. Si nici n-as fi atins cerul, nu as fi simtit ploaia atat de aproape, de n-ar fi fost intunericul. N-as fi ramas niciodata atat de prinsa de stele, de n-ar fi fost zborul… atat de aproape de liniste, atat de singura, si totodata, niciodata atat de langa voi.

Sunt clipe din toata povestea asta care nu vor muri niciodata. Sunt priviri ce nu se vor stinge si focuri ce vor lumina pana in vesnicie. Sunt cuvinte rostite in taina, ganduri soptite, licariri ale unor inimi, care nu vor mai bate niciodata la fel.

Sunt dincolo de toate explicatiile, chestii inexplicabile. Sunt rosturi care au fost rostite si misiuni dincolo de intelegerea firii. Sunt pasi ce au fost facuti pe un drum, alaturi, care nu vor mai fi stersi niciodata. Sunt frunze ce au cazut din inaltul unui cer, insetat de intregire. Sunt ape ce au spalat, ca intr-un botez sfant, cuvantul unei legi, ascunse intr-un suflet. Sunt canturi si bocete, auzite de departe, fara de care noi nu vom mai trai niciodata.

Ceva ne-a chemat acolo si anul asta. Ceva ne-a facut sa ne recunoastem. Ceva ne tine legati. Ceva nu tace pana cand totul nu va fi implinit. Ceva mocneste in fiecare…

Trei suflete. Trei drumuri. Trei vieti. Trei povesti…

De sabie, neam si suflet…

“De sabie si neam” e mai mult decat o carte. Desi e scrisa cu cerneala, inaintea ei s-a scris cu sange, lacrimi, sudoare si mult suflet.

Oricine va vrea sa deschida aceasta carte ar trebui sa stie ca paginile ei sunt porti catre alte lumi, care nu se deschid decat atunci cand bati cu sufletul curat, cautand adevarul. Pentru ca autoarea, Clarisa Iordache, vorbeste prin voci ancestrale despre niste adevaruri care sunt din pacate prea putin cautate si stiute, dar care inevitabil inca ne mai influenteaza.

Versurile “De sabie si neam” isi trag seva din pamant dacic si povestesc despre curaj si deznadejde, despre lumina, despre putere, adevar, credinta si nu in ultimul rand despre destinul unui neam care inca se zbate in sangele nostru, in pamantul si sufletele noastre, in amintirea sau uitarea noastra…

Daca ar fi sa facem o analiza a cartii din punct de vedere literar, am spune ca autoarea prelucreaza in versurile sale mituri stravechi dacice, dar in poezii vom gasi infinit mai mult de atat. Cuvintele ascund in ele viata si moarte deopotriva si construiesc o lume magica, implinesc un destin de mult rostit. Poeziile sunt de citit o data cu mintea si de o mie de ori cu sufletul, pentru ca numai pe aceasta cale se transmite substanta lor.

“De sabie si neam” e o rugaciune catre zei, e un cantec vechi de razboi si este, nu in ultimul rand, o calatorie a unui suflet pe carari de munte si de viata. Citind-o si simtind-o, se va transforma intr-un ghid, ca un batran intelept cu barba alba si toiag de lemn, care va imprastia ceturile si va netezi cararile.

Sunt mii de lucruri de spus despre versurile Clarisei Iordache, sunt mii de chei ascunse necesare pentru a descoperi misterele, insa ceea ce face aceasta carte e sa te conduca in colturi uitate ale sufletului pentru a gasi acolo comori ascunse, intelepciuni nestiute… Pentru a afla povestea bravului nostru neam, pentru a razbuna ignoranta majoritatii care uita si nu vrea sa stie, pentru a onora sangele stramosilor, credinta si curajul lor, cititi “De sabie si neam” si lasati-o sa va aprinda facliile in suflet !

Recenzie scrisa de Dalina Pasaniuc

Evident ca gurile rele intreaba cine e Stan? Pai Stan… e omul cu valea. Un om ca toti oamenii, pana cand s-a hotarat cineva sa-l faca celebru. Si asa a ajuns Stan sa aiba vale. Nimic de zis pana acum.

Doar ca Valea lui Stan e la o aruncatura de bat de Bucuresti, mai exact pe minunatul Transfagarasan. Asa se face ca, Valea lui Stan nu e plina de poienite si fluturasi, ci de bolovani, stanci ascutite si ape nervoase. Atat de nervoase incat iti ingheata sangele in vene numai cand le privesti, cu atat  mai mult cu cat sa mai si treci prin ele.

Si Valea asta a lui Stan are si o gramada de turisti in fiecare an. Asa se face ca pietrele nu stau in loc pe timp de vara si o iau la vale, prin Valea lui Stan. Asa se rostesc povesti, mai ales cand esti prins in corzi si incerci din rasputeri sa-ti mentii echilibrul in Valea lui Stan.

Si Stan asta s-a gandit el asa, sa puna si poteci in valea lui. Poteci inguste, pe care nici fara bocanci nu reusesti sa pui picioarele unul langa celalalt. Poteci care se termina brusc, in stanca, de parca Stan asta vrea taxa de drum. Si potecile astea isi urmeaza cursul cateva stanci mai inainte. Problema e cum sa treci de ele. Si ii multumesti lui Timberland ca a facut bocanci misto la viata lui ca sa ai tu cum sa te tii de coltii aia de piatra si sa-ti urmezi poteca. Si iar mai multumesti cuiva ca nu ai fitze de Bucuresti si nu ai ajuns in Valea lui Stan in papuci cu toc si cu manichiura proaspat facuta.

E. Pana aici Valea lui Stan e primitoare. Musca ce-i drept din tine la fiecare pas, dar nu-i nimic, doar esti invatat cu muntele. Si el cu tine. Doar Valea asta a lui Stan iti cam da de furca. Si asta pentru ca potecile tale te duc de data asta fix in apa. Si ca sa treci de apa, ai nevoie de scari. Vechi, ruginite, rupte, trantite parca batjocoritor pe stanci, ca sa privesti cu frica apa de sub cei 20 de metri ce se casca sub picioarele tale.

Da, e aceeasi apa. Necrutatoare, furioasa ca Valea lui Stan nu e singura, ci afumata de tigari proaste. Apa bolborosind ritualuri stravechi. Apa nestatuta, apa neinceputa de mintea omeneasca. Apa tare. O apa atat de naravasa incat numai daca te gandesti sa pui piciorul in ea, te prinde in chingi si iti inteapa gambele cu mii de sulite. E casa ei, valea asta a lui Stan. Numai pe Stan nu-l gasesti pe nicaieri.

Poate o fi mai sus, dincolo de alte creste impietrite. Poate si-o fi trimis cainii sa ne ia urma, cine stie. Poate ne asteapta la ultima cotitura sa ne dea sa bem o alta apa, mai statuta si nu asa naravasa.

Sau poate Stan asta nu exista si valea lui e doar o vale de pe Transfagarasan. Dar nu stiu de ce, Valea asta a lui Stan imi aminteste puternic de legenda lui. Acelasi Stan Patitul… poate de aia nu-l gasim si in urma-i e doar Valea… Valea lui Stan!

P.S. Poza are si copyright asa ca nu ma bateti la cap.

Gata. S-a terminat. Piesa s-a incheiat. A cazut cortina. Nimeni nu a aplaudat la sfarsit. Cu toate ca majoritatea au ramas cu un gust amar…

S-a mai incheiat un capitol dintr-o carte sfanta, iar aici, s-a mai stins un drum. Intrebarile nu-si mai au rostul. Cuvintele sunt grele si apasa cutite ascutite direct in inima. Ce e cel mai rau insa, se numeste tacere. Asta nu mai are nici un sens, cu toate ca Ea ma invata cateodata legea tacerii. De acum va tace pentru totdeauna.. si in sufletul unora, nimic nu va putea sterge tacerea asta vreodata.

O iubesc mult. Si am iubit-o mereu. Si o voi iubi mereu, mai mult decat pe oricare dintre voi. Si asta nu numai pentru ca pana de curand, viata mea i-a apartinut ei. Ci pentru simplul fapt ca fara Ea, eu nu as fi stiut ce inseamna viata.

Nu conteaza cate am invatat de la Ea. Important e ca mi-a aratat ca totul pe lumea asta incepe in sange si se termina la fel. Si Ea a stiut mai bine decat oricine ce inseamna lacrimi de sange.

Nu mai are rost sa spun ceva. Ramane in urma Ei, un drum pe care inca nu-l vad. Raman multe nespuse, multe neintelese, dureri si lacrimi, zambete si mangaieri, priviri si culori, respect si recunostinta. Dar peste toate astazi se asterne Tacerea… si asta doare al dracu de tare..