Preludiu pentru o inghetata
Se rostogolea cu viteza vantului, in podul palmei mele. Imi desena pe piele cercuri luminoase, atat de fine incat fiori reci crestau simturile, pana dincolo de imaginatie. Imi pierdusem demult orice urma de realitate, lasandu-ma prada muzicii din palma mea.
Apasa tot mai tare pe lama aceea ascutita si inima imi batea ca rupta dintr-un raliu. Vedeam dincolo de stele si dansam in talpile goale pe nisipul lasat in urma, de cozile lor lungi. Rosteam aproape frenetic acelasi cuvant… Mult. Mult. Mult. Mai mult. Si mai…
Si parca toate darele acelea luminoase aveau intalnire in podul palmei mele. Parca toate acele culori se topeau in mana mea, ca si cum as fi fost vreo zeitate deosebita. Toate mi se inclinau, toate se aplecau in fata ochilor mei. Toate erau ale mele. Si toate taceau, amutite tot de mana mea.
Se strecura in urechea mea, lasandu-mi pe langa soapte si caldura respiratiei sale. Imi turna picaturi reci, facandu-mi pielea sa tresalte dupa un ritm necunoscut. Nu uitasem cuvantul si i-l repetam obsesiv. Am vazut cum albul se preface in sange cu gust de capsuni. Am vazut lumina topindu-se iar pe pielea mea si luand foc. Gheata ardea. Si eu odata cu ea.
Mi-am adancit degetele in palma ei. Strecuram acum fasii de intuneric, pana dincolo de capatul noptii. Vroiam sa vad cu orice pret cat rezist. Si pana unde. Mi-am umezit ochii si respiratia mea a devenit sacadata in timp ce inaintam spre inima ei. Am simtit cum se topeste incet, lasandu-mi bucuria victoriei. Nu o imparteam. Nu se vroia impartita. Si atunci, am lasat-o sa taca, in nestiinta ei, departe de tot ce insemna lume. I-am sarutat palmele. Si ochii. Si ceasurile. Era dimineata.
Peste ferestre se vedeau inca urmele unei nopti salbatice. Am deschis ochii si, din ceea ce fusese langa mine o noapte intreaga, nu ramasese decat o jumatate de bilet: A se consuma inainte de… Sau era dupa?
Chestii care raman
Efectul Timisoara ma face sa ma gandesc la multe lucruri pe care le-am ingropat demult. La povesti si neoameni vechi, la istorii pe care niciodata nu le-am scris, desi meritau scrise, la realitati pe care nimeni nu poate sa le puna la indoiala.
Asa se face ca am realizat ca exista in viata mea oameni care nu mor. Nu mor in inima mea, in mintea mea si in amintirile mele. Oameni care, la un moment dat, fara sa stie chiar, mi-au schimbat cursul destinului. Oameni care m-au ajutat pe mine sa aleg un drum, chiar daca nici ei nu stiau macar ce implicatii are drumul ala. A trebuit acum sa ajung in Timisoara ca sa imi redescopar o parte din mine, sa imi retraiesc o poveste si sa realizez cine sunt oamenii aia pentru mine. Unii, poate mai noi, abia acum isi fac loc in sufletul meu. Ma refer la Ioana. Altii, uitati de timp si vreme, isi cer propriile povesti si despre ele n-am sa vorbesc, pentru ca sunt doar ale mele. Dar mai exista si oamenii despre care vorbeam mai inainte. Prietenii adevarati adica. Cei care atunci cand destinul ti se putea impotmoli, ti-au dat un colac de salvare. Cei care, ani la rand au stiut sa fie si prieteni, si ajutoare si gazde pentru lacrimi. Am trait alaturi de ei, chestii pe care altii le-ar privi drept banale. Dar povestile care raman se scriu din chestii banale.
Asa ca anul asta, Timisoara mi-a descoperit multe drumuri. Si m-a invatat sa nu uit vreodata lucrurile care conteaza. M-a invatat ca, indiferent ca vorbesti cu un om zi de zi, sau il vezi dupa ani, omul ala e la fel pentru tine. Si poate vor mai trece alti ani, se vor mai scrie alte povesti si noi vom ramane la fel. Fiecare cu istoriile lui, dar pe undeva, toti cu aceeasi istorie.
As vrea sa ii multumesc unui bun prieten, pentru ca a schimbat fara sa vrea, cursul destinului meu, acum cinci ani. Fara tine, dupa cum ti-am spus, poate nu ar fi existat Timisoara. Si aici cred ca si altcineva ar putea sa iti multumeasca. Altcineva care, stie la fel de bine ca si mine ce inseamna de fapt, Timisoara. As vrea sa iti multumesc ca ai fost mereu alaturi, ca ai stiut sa asculti si ai avut mereu grija. Misiunea ta nu s-a incheiat inca. Sper sa stii asta. As vrea sa iti multumesc pentru toate noptile in care am trancanit impreuna despre toate din lumea asta, pentru umarul pe care am plans de atatea ori cand Timisoara era departe si pentru ca ai stiut mereu sa asculti.
De obicei nu fac din chestiile care conteaza pentru mine un subiect de blog. Dar stiu ca acum citesti si stiu ca altfel poate, toate lucrurile astea nu ti le-as fi putut spune.
In alta ordine de idei, ma gandesc de cateva zile ca Timisoara e la fel. Cu aceiasi tei infloriti, cu aceleasi terase si porumbei, cu aceleasi turnuri colorate. Si eu sunt la fel. Povestile noastre sunt la fel. Gandurile noastre sunt la fel, indiferent cat timp a trecut. Si au fost ceva ani. Dar dincolo de ei, Timisoara de anul asta mi-a aratat ca cel putin, pentru doi neoameni care au inceput in orasul asta o poveste, lucrurile nu se schimba, indiferent cat ne-am chinui.
Asa cum spuneam sunt chestii care raman….
Sub ape sau pe nori
Mai copii era ieri pe blogul asta un post despre Timisoara. Si postul asta despre Timisoara e pus pe privat acum. Chestia e ca de cate ori intru pe blog, apare si Timisoara asta, ceea ce mi-a dat mie de inteles ca vrea mortis sa iasa in evidenta cu ceva. Nu stiu de ce, ca eu ma tot straduiesc sa o ascund asa de ochii lumii, nu de alta dar lumea e rea dupa cum stiti si o sa zica inevitabil ca m-a indragostit de un oras.
Asa ca, una peste alta, ca Timisoara sa nu se mai agite sa imi sara in ochi, uite ca scriu acu’ de ea!
Am fost eu la Timisoara. Dupa cinci ani. M-am urcat frumusel in tren, am zacut noua ore in el, cu ochii la luna plina si la tigari fumate altadata pana la rasarit si in final, dimineata m-am dat jos din el. Ma simteam exact ca Amstrong cand a pus el prina oara piciorul pe luna, in hambarele de la NASA. Imi tremurau si ochii, si privirea, si gandurile. Adica, intr-un cuvant, doua, nu cred ca era ceva sa nu tremure in mine.
Si uite asa, la opt dimineata m-am cazat undeva, am mancat o cafea ca altfel nu pot sa spun despre ea, am facut un dus si … direct la facultate. Care facultate? Facultatea mea, facultatea noastra… a multora dintre cei care azi cica informeaza lumea asta, din diferite colturi ale lumii, despre ce se intampla in ea. Evident, tremuram in continuare. De ce? Pai… nu mancasem suficienta ciocolata, ce sa zic. Partea misto e ca m-am oprit din tremurat, cand am calcat iar prin aceleasi locuri ca acu’ cinci ani.
Sau cand mi-am dat seama ca tot ce sunt eu azi sunt datorita orasului aluia, unor tei care arunca cu zapada in miez de vara si unor neoameni. Ce sa zic, nici daca imi planificam cu 5000 de ani sa se intample lucrurile astea nu s-ar fi intamplat.
Am baut seara vreo….. cateva beri ca doar nu era sa spun si cate. Am fost intr-un bar de rockeri, de rahat, barul nu rockerii, dar mi-a placut oricum ca era Timisoara. Am haladuit prin caldura o zi intreaga sa vizitez cat mai multe. M-am ratacit pe niste strazi la miezul noptii si injuram printre dinti ca sunt singura si nu cu Timisoara. Dar eram singura in Timisoara. Ceea ce era aproape la fel. Nici un caine nu s-a luat dupa mine, nici o mana nu m-a prins din zbor. Asa ca am vazut o Timisoara la lumina unei luni care iar credeam eu ca e plina ca in noaptea precedenta si ca urla singura.
A! Era sa uit: am mancat pentru prima data in viata mea asta patetica pana sa existe Timisoara in ea, piure de castane. E nevoie sa detaliez? Sigur ca nu…
Asa ca, pe scurt, asta e Timisoara mea. Tot pe scurt o sa zica lumea ca nu am facut nimic interesant, mai ales ca nu am stat decat o noapte acolo si aia pe strazi intortocheate si tacute. Dar evident, Timisoara despre care stiu eu, nu are loc aici. Nu e pentru voi. Nu e pentru nimeni. Ca de asta e Timisoara mea.
Dimineata. 6.00. Tren. Intercity. Frig cu spume in el. Aurolaci care dormisera peste noapte in vagoane. Cafea la pahar, si Red Bull. Ferestre ermetice, gunoaie si tacere. Inspre Bucuresti. Si uite asa… m-am trezit! Inca ma mai intreb daca am fost cu adevarat la Timisoara sau doar am visat.
P.S. o sa pun si poze! Asta e momentan tot ce am aici…
Olanda rulles! Lalele si castele!
Romania s-a uitat la meci aseara. Romania a stat 90 de minute cu sufletul la gura. Romania si-a mai luat-o inca o data aseara… S-a intamplat sa ma uit si eu la fel ca toata Romania, la meci. S-a intamplat sa cred ca de data asta chiar vor castiga. Pana in minutul 54. Si chiar ma intrebam pana atunci, de ce suporterii olandezi, nu urlau ca ai nostri. De ce ei care erau cu mult numeric peste noi nu se manifestau ca toate maimutele pamantului, sprijinindu-si jucatorii. Pai de-asta. Ca jucatorii lor nu aveau nevoie nici de incurajari, nici de imnul national scandat cu atata patos, chiar si de capitanul nationalei.
Ma uitam la Mutu si ma gandeam cate complexe are dupa lovitura pe care a ratat-o in meciul cu Italia. Ma uitam la Chivu si nu ma gandeam decat ca vrea sa-si protejeze umarul. Sau nu i-o mai fi purtat Adelina noroc de data asta, ce sa zic. Ma uitam eu la meci, ca toata Romania si am vazut ceva ce cu siguranta a vazut si majoritatea Romaniei: ca a fost blat!
Nu ma asteptam la o victorie din partea noastra, ce-i drept. Dar ma asteptam macar sa nu jucam ca niste maciuci. Sa nu dam pase aiurea la portarul nostru, sa nu scapam ca niste retardati mingea printre picioare exact cand suntem in fata portii lor, sa nu cadem in cur pe teren numai cand vedem un blond – portocaliu ca se indreapta spre noi. Ma asteptam ca macar Piturca sa nu aiba fata aia de muratura plouata chiar din prima repriza. Ma gandeam ca ar fi fost util sa-i incurajeze, sa urle la ei cum facea altadata. Nimic din toate astea.
Si deci Romania s-a uitat la meci. La al doilea gol, deja cred ca jucatorii nostri se gandeau pe unde isi aruncasera toalele prin castelul ala de fitze in care s-au cazat si pe care nu l-au meritat nici macar o secunda. Se gandeau probabil ce avion au sa se intoarca in tara. Si cred ca meciul de aseara a fost resimtit de fiecare dintre ei, mai ceva ca Radoi operat la nas. Macar el s-a intors onorabil in tara, chiar daca nu merita sa treaca prin asa ceva. Mutu… celebrul briliant pe care se bat toate echipele italiene…. Chivu… capitanul unei nationale care a demonstrat aseara ca daca nu vrei si nu vrei, indiferent cat te invita olandezii la ei, tu nu te duci.
Nu pot sa spun ca sunt dezamagita. Pentru ca am vazut ca in meciul cu Italia s-a jucat bine. Deci se putea. Deci am fi avut cum, macar sa egalam la o adica. Dar un blat a fost mai mult decat o decizie de comun acord se pare. Cum sa ajunga Romania in sferturi? Doamne fereste de o asa ineptie. Cum sa dam voie unei tari de amarati care probabil au zis si doamne-ajuta ca au ajuns sa joace cu asemenea valiori sa ajunga in sferturi?
Si uite asa, nu m-am mai mirat de ce olandezii nu urla din toti plamanii decat la goluri. Uite asa, fara sa ma omor cu meciurile ca altii, mi-am dat seama cat de aiurea e sa crezi in oameni. Si mai ales in echipa nationala.
Romania s-a uitat la meci. Si eu m-am uitat cu Romania, la meci. Prost e ca si eu si Romania intreaga, ne-am pierdut aiurea 90 de minute din viata… plus prelungiri!
Si ca sa nu mai zica cineva ca sunt eu a dracu, take a look!
De ce ma enerveaza fisticul?
Ploua pe trotuare, cu globuri argintii. Departe de umerii mei, doi batranei alergau in goana carucioarele cu legume. Umbrele moi se indoiau sub picaturile reci, de parca lumea era modelata de un maestru nevazut al plastilinei. Si langa mine, la trecere, rebelul fara ani asculta ca niciodata, Still a Man.
Ma urmareau inca pasii lui pe pietrele reci si alunecoase. Goneam fara tinta, incercand sa scap de stransoarea versurilor lui. Cerul meu adapostea sub umbrela lui acum, mii de suflete. Nici unul al meu. Iesisem tot in fuga din pasaj de la Aviatorilor. M-a strigat, eu am intors privirea, fara sa zambesc.
Ne-am privit pentru o clipa. Genele mele se eliberau treptat de mascara, ale lui clipeau frenetic, in incercarea de a vinde lacrimi ieftine. In urechile mele, imi tipa inca ultimul lui cuvant “STAI”! Nimic nu m-ar fi intors acum din drum. Nici ploaia, nici scarile si nici verdele din ochii lui.
Am ramas fara idei, fara ultima respiratie, fara voce. El ma tot striga. Eu am mai intors o data privirea. Si restul parca, nu ar mai conta. Stiu doar ca am zburat, dincolo de parbrize, dincolo de capota lui, dincolo de trecerea de pietoni.
Imi amintesc vag de chipul lui. Imi amintesc vocea insa, cum ma striga obsesiv. N-am vrut sa-i raspund. N-am vrut sa privesc dincolo de ochii lui. Poate as fi vazut masina. Sau poate s-ar fi oprit bulgarii aia reci care mi-au intins mascara. Poate in ziua aia nici nu ar fi plouat la Aviatorilor.
Au trecut 5 luni de atunci. In fiecare zi, acelasi drum, acelasi pasaj. Imi aprind o tigara si las fumul sa spuna povestea. Se aduna norii, batraneii alearga iarasi carucioare. Umbrelele se indoaie modelate de acelasi maestru. Soarele isi duce ultima batalie iar seara isi apasa faldurile pe umerii mei. Vad farurile. Vad si capota aia galbena. Nu stiu daca e aceeasi. Nu stiu nici daca voi mai recunoaste vocea de data asta. Pasii mei poarta acum urmele lui. Aceleasi carari, aceeasi poveste. El insa, nicaieri.
Si, de parca nici macar o secunda nu s-ar fi scurs de la ultima ploaie obsesiv imi spun aceleasi versuri. De parca ploile sunt rugaciuni sfinte, menite sa te ia din fata masinilor. De parca pasajul Aviatorilor e poarta catre lumea de dincolo. De parca nimic nu mai e la fel de atunci…
N-am vrut sa ascult. N-am vrut sa aud. Decat poate versurile rebelului fara ani:
Call him a hero, a nothing or a zero, he’s STILL A MAN!
Cum sa fii a/al dracu exact cand nu vrei
Ghid practic pentru astronauti
- Vezi ca pe biroul tau ai o invitatie. Ce-i cu ea?
“Hmmm, nimic interesant”. “Lasa ca vad eu cat de interesanta e…” si pana ajungi a doua zi la birou, o gasesti desfacuta. Uite sa ai motiv sa injuri pe limba lor. Si de data asta, nu injuri cu ei, ci chiar pe ei.. - “Iti suna telefonul, daca nu raspunzi tu, o fac eu”. Inca un motiv sa-l dai cu capul de pereti ca raspunde la telefonul care nu e al lui. Nu conteaza ca tu ai premeditat asta.
- “Arunca tu scrumiera aia la cos”… Dupa care circul e inevitabil: “ce daca am zis scrumiera, trebuia sa stii ca doar continutul se arunca. Ce dracu ma esti asa batut in cap”?
- Mananc portocale in miez de noapte. A doua zi, fraierul citeste pe blogul meu ca am mancat portocale fara el. Dar sa vezi ce chestie… el a fumat fara tine, pe coltul tau de geam… “si nici portocalele, nici tigarile nu mai au nici un gust acum”… pentru ca au fost tocate sistematic, separat. Cine dracu te-a pus sa nu dormi la ora aia?
- “Cum, te pricepi la layout-uri?” “Ei bine, ma pricep la mult mai multe decat te-ai pricepe tu vreodata”…
- “Nu am ce discuta cu tine”…”A dreaq coincidenta, nici eu nu am ce discuta cu tine”. Dupa doua ore: “Vezi ca ti-am trimis un mail”…”Hmmm, acum vorbesti”?
Lista ramane deschisa. As putea sa insir aici o gramada de situatii din astea cretine. Ideea ar ramane aceeasi insa: oare de ce suntem noi oamenii atat de batuti in cap, incat nu suntem in stare in anumite situatii sa spunem exact ce credem? Sau ce vrem? Sau… Eu cred ca unii dintre noi am coborat cu o naveta prabusita, de pe alta planeta.. sa zicem Marte, nu?
P.S. scuze, gresisem poza! 
Portocale si fum
As fi crezut, daca ma straduiam putin, ca e foarte usor sa respiram acelasi aer. Nu de alta dar vrem, nu vrem, il impartim. As fi crezut ca daca te inghesui in metrou, autobuz, etc, injuri de vreo 32000…00000 de ori si iti trece. As fi crezut si ca nasturii albi sunt doar accesorii ca sa sari in evidenta.
Well, nu e deloc usor sa impart acelasi aer cu tine. Nu e deloc usor nici macar sa impart aceeasi scrumiera, cu atat mai mult fumul de tigara. Nu imi place nici sa impart ceva cu tine, nici sa te impart. Nu mai spun ca impartim de multe ori acelasi metrou. De parca tu nu ai avea cu ce sa mergi acasa.
Impartim multe din lucrurile care ne caracterizeaza, cu persoane relativ straine. Impartim aceeasi gura de aer, insuficienta vara. Impartim spatiul personal (pentru aia care habar nu au la ce ma refer, este vorba de cei 30 de cm care ne inconjoara) fara sa vrem cu niste ratati, imposibili si jegosi. Impartim timpul nostru si asa din ce in ce mai putin cu persoane cu care, teroretic nu avem nici o treaba. Ne impartim viata cu tastele, cu melodiile imposibile, cu ochii atintiti pe noi in mijloacele de transport sau cei hamesiti care atarna pe niste banci, in cautarea unei pizde.
Impartim mai tot ce avem, si necazuri, si bucurii, mai ales tristeti si ganduri aiurea cu oameni care, pe cat ne sunt de apropiati, pe atat ne sunt de necunoscuti. Ne impartim pe noi, doar ca sa aiba altii ce analiza. Ne credem superiori, ne credem interesanti, ne credem.
Cu toate astea o sa vina o vreme cand fiecare dintre noi nu va mai imparti nimic, la nimeni. Cand fumul de tigara va fi inhalat complet, scrumiera va fi goala, portiocala aia a dracu de acra se va rupe in felii si va aluneca usor, de la etajul noua, pana la etajul unu. Se va opri brusc, din curiozitate, pentru ca i se va parea imposibil ca diavolul sa stea atat de jos. Si apoi se va izbi de asfalt.
Cam asta e cu imparteala. A! Sa nu uit de nasturii albi. Nasturii albi, tes povesti. La fel de albe ca si ei, la fel de enigmatice si la fel de imposibile. Dar pana la urma si astea sunt tot povesti. Pe care, de data asta, nu am chef sa le impart cu nimeni!
