Ceva imi spune c-ai sa taci
Fie de plictiseala, fie de draci.
Ceva imi cere sa fiu rea
Sa sorb cu sete cafeaua din privirea ta.
Ceva topeste-n mine sfere
Ceva se naste si ceva tot piere;
Ceva alearga catre gari ascunse
Si tace cand prea multe nu mai pot fi spuse.
Ceva rezista si-ntr-un colt de lume
Pronunta doar in soapta vremelnicul tau nume.
Ceva te crede mai presus
Cand prea departe tu de noi te-ai dus.
Ceva se-apleaca peste capul tau
Si-n lacrimi spune ca te va iubi mereu.
Ceva ingenunchiaza langa tampla ta
Caci doar acolo, lumea ta mai e si-a mea.
Ceva se toarna-acum in vene
Si-mi spune ca orasul tau o sa ma cheme.
Ceva ce tace va sorbi curand
Aceeasi ceasca, din acelasi gand.
Tehnologii si dependente
Vezi doamne ar trebui sa renunt la telefon. La care dintre ele? Nu de alta dar am realizat azi ca o mare parte din viata mea se desfasoara la telefon. Imi fac rezervari la telefon, imi platesc chiar si rate la telefon, imi aranjez toaaate meeting-urile telefonic, iar o parte din activitatea mea se desfasoara la telefon. Nici daca as lucra intr-un call center nu ar fi asa. Sau ar fi. Dar culmea e ca nu lucrez intr-un call center.
Nu mai spun ca tot la telefon imi derulez certurile si dracii de moment. Pe cine se nimereste sa sune exact cand am draci. Si cand nu suna nimeni trebuie sa sun eu ca sa ii anunt ca am draci. Asa s-a intamplat azi. Sau era sa se intample, nu stiu exact.
De ce depind atat de mult de telefon? Pentru ca uneori mi-e sila sa tastez. Pentru ca de aia se numeste mobil, ca sa il iei cu tine peste tot si sa nu te tina legat de birou cand ai treaba. Pentru ca daca esti acasa si vrei sa mai faci si altceva nu trebuie sa stai intr-un loc ca sa vorbesti la el.
Bun. Ma hotarasc sa nu mai vorbesc la telefon. Cel putin cu persoanele care nu sunt obisnuite ca mine sa tina in mana non stop 230.000 de variante de nokia. Pai si cum sa fac asta? Ca ratele trebuie platite prin telefon, rezervarile tot la telefon trebuie sa le fac. Iar ca sa ajung in celalalt capat al tarii am nevoie tot de telefon sa nu ma piarda lumea pe drum. Nu ca nu mi-ar placea sa uite toti de mine. Bine macar ca nu pun stiri prin telefon ca asta ar fi intr-adevar o adevarata tragedie.
Nu mai spun ca sunt oameni pe care zilnic imi aduc aminte ca nu i-am mai auzit de ani buni. Ce sa fac? Sa le trimit o scrisoare, un mail? Hai sa fim seriosi. Ochii care nu se vad se uita. La fel si vocile. Iar relatiile intre oameni sunt mult mai puternice la auzul vocilor lor decat daca am sta toata ziua sa ne povestim vietile pe messenger. In plus de asta, daca tot sunt dependenta de aparate, macar sa fiu dependenta de unul care sa-mi permita sa ma si misc, nu sa ma tina aproape non stop cu ochii intr-un ecran. Fie el si LCD.
Canoane, oameni noi si drumuri prafuite
Cand crezi ca totul este asa cum trebuie sa fie. Cand lumea o imparti dupa bunul plac, in alb, negru si eventuale culori. Cand iti impui cu inversunare sa fii altfel decat simti. Cand sufletul tau vrea ceva, iar trupul tau face pe dos. La fel si mintea. Atunci umbli dupa canoane. Atunci respecti regli. Atunci tai bariere.
Cand vrei ceva, enorm de mult si stii ca fara acel ceva, viata ta nu e intreaga. Cand ziua iti aduce o noapte plina de surprize. Cand de la sute de kilometri, cineva stie ce iti trebuie. Cand simti vara unui oras, fara sa fii in el. Cand asculti melodii ingropate, cand calci pe trepte de mult uitate, cand bei din pahare argintii, licori ametitoare. Atunci vin oamenii noi. Si povestile lor. Si tristetile lor. Si nerabdarea.
Cand tot ce faci te duce intr-o singura directie, indiferent cat timp trece peste tine. Cand rotile unui tren calca peste granite si vremuri. Cand zorii te prind iarasi pe culoare, de data asta fara tigari. Cand inima iti alearga mai repede decat orice cursa nocturna. Cand ploaia iti intinde rimelul si esti mai frumoasa asa. Cand cafenelele torc urzeli de taina, nestiute de suflet de om. Cand merele sunt vraji adanci, muscate de ochii sarpelui. Cand pomii soptesc rugi adanci, peste clopote batrane. Cand iti sucesti privirea catre cer si incepi din nou sa crezi. Atunci vin drumurile uitate de viata.
Toate se repeta. Toate te duc la un moment dat, in acelasi loc. Povesti neterminate isi cer sfarsitul. Carari nebatute isi vor pasii tai. Numai ai tai. In tacere. In taina. In soapta. Cu ochii inchisi, spre locul nasterii tale. Atingand in treacat ziduri groase, spre cheia atator mistere nedeslusite. Voi zbura din nou catre lumina. Voi fi iarasi, legenda de dincolo de vreme. Soon…
Ia-ma in brate!
“Cum la 10 sa fiu acasa? Pai de ce ma mai duc atunci? Concertul incepe la noua, asta inseamna ca nu am facut nimic… cum poti sa fii atat de absurda? Am 14 ani, pot sa-mi port singura de grija…”
“Bine atunci. Ca sa-ti porti singura de grija si in continuare si sa nu mai fiu atat de absurda, nu te mai duci deloc”… “Dar…” “Fara dar”!
In gandul meu mi-am dorit sa moara atunci. Si ea si toti cei care gandeau ca ea. Era primul concert la care mergeam. Era primul meu prieten adevarat. Si culmea, era primul lui concert, prima data cand canta pe o scena adevarata, prima melodie dedicata cuiva. Eu nu am fost acolo.
Au trecut aproape 15 de ani de atunci. A ajuns un rocker cunoscut, ne-am intalnit pe cateva din scenele din tara de cateva ori, ne-am salutat si am zambit. Nu a uitat ca la primul lui concert eu nu am fost. Nu am uitat nici eu. Am blestemat in noaptea aia, in vreo 5 limbi diferite, am injurat printre dinti, am rostogolit lacrimi si am urat, ca niciodata pana atunci.
Au trecut multi ani. Prea multi parca. Si prea repede. Ea mi-a aratat cat greseam cand credeam ca la varsta aia chiar pot sa am singura grija de mine. Mi-a aratat ce inseamna viata, cat de mult inseamna sa te tina cineva ca ea de mana cand ai nevoie. A tremurat la fiecare examen al meu, mai ceva ca mine. A plans pentru fiecare reusita si, la fel, pentru toate nereusitele mele. Mi-a sters lacrimile si m-a incurajat cand m-am dus la dracu in praznic (a se citi timisoara) doar ca sa-mi dau licenta. Am regretat de mii de ori de atunci ca i-am dorit moartea. Am regretat ca nu am fost in stare sa inteleg, ca ma proteja de ceva care putea sa iasa rau in noaptea aia, si pentru mine, nu numai pentru el. M-a invatat cam tot ce a stiut ea ca-mi poate folosi in viata. Acum o vad cum se stinge.
Usor si in chinuri. Au trecut niste ani peste noi. Mie mi-au lasat cicatrici in suflet, ei pe trup. Mie imi amintesc mereu de mine si de ea, ei nu-i amintesc decat de ultimile clipe. Se agata de viata acum. Aceeasi viata pe care eu o traiesc, iar ei i se scurge din vene in fiecare clipa.
Nu mai are putere sa zambeasca. De fapt, nu mai are putere. Sunt sigura ca nu-si mai aminteste de primul meu concert. De prima noastra cearta. Eu insa imi amintesc. Si imi voi aminti mereu ca atunci mi-am dorit ca ea sa moara. Iar acum, dupa niste ani, cineva s-a hotarat sa-mi indeplineasca o dorinta mai veche. Cine spunea ca dorintele nu se implinesc?
p.s. cred ca fiecare dintre noi e la un moment dat “emo”. la fel cum cred ca sunt ganduri care, chiar daca sunt emise la nervi sau pur si simplu dintr-un teribilism marcat de varsta, nimic in lumea asta nu le va putea sterge vreodata. platim uneori un pret prea mare pentru propria noastra prostie. Pe ea, nimic nu o va mai aduce atunci inapoi. Iar pe mine, nimeni nu ma va lasa sa sterg din sufletul meu, momentul in care mi-am dorit sa moara..
Aiurea
La un moment dat toti hranim himere. La un moment dat, picioarele noastre calca aceleasi locuri. Toti folosim aceleasi cuvinte, toti legam aceleasi povesti, toti tesem vise. La un moment dat trecem toti de la calm la furtuna. Toti citim carti, toti mancam la Mc. Toti mintim si toti ne-o tragem mintind, macar o singura data.
Toti uitam sa respiram noaptea, toti privim la un moment dat ceva ce nu mai vazusem pana atunci. Toti spunem ca nu vrem sa devenim ca parintii nostri, insa toti sfarsim ca ei. Toti fumam si ne invaluim in pacle adanci. Toti uitam sa zambim sau toti dam spaga pentru ceva ce e de la sine inteles ca ni se cuvine.
Toti adormim la un moment dat cu altcineva in gand, toti sarutam aceiasi ochi, inchizand in inimile noastre secretele altor priviri, toti mancam portocale dupa ce ne-am uitat in gol la noapte, tragand draci negri dintr-o tigara fara filtru. Toti rupem bariere si ne cataram pe stanci, in propriile noastre case. Toti vedem sange si ne gandim la moarte. Toti vrem sa nu existe limita de viteza pe autostrazi, toti invatam ca lucrurile complicate sunt mai la indemana decat celelalte.
La un moment dat toti iubim, toti ucidem si toti ne uram, pentru neputintele noastre. Toti vrem sa incalcam reguli, toti spalam patimi infierate cu lacrimi adanci. Toti spunem te iubesc, fara sa stim de ce. Toti vrem sa punem lacate peste crestete neintelese. Toti fredonam versuri banale, fara sa auzim melodia. La un moment dat, toti trecem probe sau ne impiedicam la mal. Toti ne intepam talpile cu scoici, gandindu-ne ca asta nu e o forma de a te droga. Toti repetam aceleasi lucruri zilnic.
Dar daca macar o singura data in viata cineva rupe lantul asta, asta il face sa fie deosebit de toti ceilalti? Sau tocmai faptul ca vrea sa iasa din cerc ii da dreptul sa se numeasca “toti”?
Dumnezeu trist
Esti doar un Dumnezeu trist. Pentru ca toti cei care credeau in tine sunt azi, limita nebuniei tale. Pentru ca zilele tale in sufletele lor sunt numarate. Pentru ca toti aceia care altadata te proslaveau azi, te rastignesc.
Esti un Dumnezeu trist. In raiul tau se aduna azi fluturi negri, iar zorile tale sangereaza a sfarsit. Esti un Dumnezeu trist, pentru ca iadul este acum mai aproape de piciorul tau, decat ai fost tu vreodata, coborat in el. Esti un Dumnezeu trist pentru ca razboiul nu se termina, iar miza nu mai reprezinta ca altadata, sufletele celor creati de mana Ta. Dumnezeu trist, intr-o luma fara premii, fara sabii sau alte arme. Un Dumnezeu trist, batjocorit de indiferenta si tacere.
Noaptea ai prefera sa fii injurat, numai sa stii ca inca existi. Ai prefera sa stii inchise toate cartile, decat sa vezi ca sunt citite si neintelese. Ai prefera sa ramai o eternitate singur, decat sa fii printre oameni, iar ei sa nu te vada. Esti un Dumnezeu trist ce intinde mana la colt de strada, pentru o singura privire. Ea nu vine. Nu mai vine. Nu e aici, in lumea asta. Cartile Tale de joc s-au prabusit atunci cand, la secunda zero, ai daruit omului, liberul arbitru.
Din darul Tau, omul astazi te ingroapa. Din puterea mainii Tale vei fi acoperit cu tarana, cine stie pentru cat timp. Si tot din marea ta dragoste pentru oameni vei fi uitat. Tu stii insa, ca in inimile lor vei renaste. Stii ca cercul inca nu s-a inchis, pana cand tot Tu, vei dori sa ridici valul de pe fetele lor. Stii ca ei te vor iubi intr-o buna zi, iar iadul nu va mai fi decat o poveste intunecata, spusa la gura sobei de limbile focului din adancuri. Stii totul, pentru ca Tu esti cel fara de veac.
Si, cu toate astea esti doar un Dumnezeu trist!
Ia si-asculta atunci! De dorul tau… Dumnezeule trist!
Love’s not made for my kind
Nici daca as fi cautat-o 100 de ani nu s-ar fi potrivit asa de bine cu dimineata asta. Se potriveste atat de bine incat chiar incep sa cred. Si asta nu pentru ca asa mi-ar fi fost mie scris de o mana mult prea putin invatata cu cerneala invizibila ci, pentru simplul fapt ca nu am timp.
Nu am timp nici macar sa ma gandesc la sentimente de genul asta. Nu am timp sa pot pretui asa ceva. Nu am timp sa visez, sa nascocesc povesti in care sa cred, sa ma las purtata aiurea de val. Nu am timp pentru ca nu imi fac, pentru ca, asa cum zicea cineva zilele trecute, care mereu vorbeste singur vezi doamne, cand vin toate gramada pe capul tau, nu mai vrei sa-ti mai faci timp si de altceva.
Problema e ca astea toate se tin de capul cuiva de…. sa zic trei ani. Sa zic doar, pentru ca am impresia cateodata ca asa au fost dintotdeauna.
Nu ca mi-ar parea rau. Nu-mi pare rau pentru simplul motiv ca imi place ce fac, imi place sa fiu cu nervii la pamant in fiecare zi, imi place sa adorm instant cand imi golesc mintea de probleme. Imi place sa am patul numai pentru mine, chiar daca trebuie sa-l impart. Imi place sa stiu ca sunt multi aceia care depind de mine cu viata lor. Ce nu imi place, e ca ei nu vad asta.
Dar dincolo de toate astea, chiar nu am timp sa ma gandesc la My Kind, La Love Made for My Kind… Cu toate ca dimineata cand gasesc ceaiul facut, uneori parca-mi amintesc… cum era cand aveam timp sa visez, sa cred, sa zambesc, sa simt fericirea, impinsa spre absolut. Dar uite ca sunt dimineti, ca asta de azi, cand Tarot imi urla in vene:
P.S.: Asa arata Tarot cu Hietala anul trecut, la Artmania! Ma refer la poza!
Diferente
Lumea se imparte in mii de culori acum. Asa ajungi sa-ti dai seama ca femeile ar trebui sa nu creada in cuvintele barbatilor, oricat de frumoase ar fi ele. Tot asa ajungi sa realizezi ca barbatii ar trebui sa se prefaca macar ca nu vad toanele femeilor. Si tot asa, fiecare, indiferent de sex ar trebui sa stie foarte clar care ii este locul.
Dar de obicei nu se intampla asa. Se intampla exact pe dos. Fiecare incurca voit rolurile, pentru ca mai apoi, ghiveciul rezultat sa nu placa nimanui. Mereu am spus ca o femeie desteapta este aceea care nu are nevoie de un barbat. La fel cum un barbat destept este cel care stie sa faca o femeie desteapta sa aiba nevoie de el. Marea surpriza are loc cand fiecare crede ca este mai destept decat celalalt si incearca sa si demonstreze asta.
Rezultatul este, evident, pe masura. Adica fiecare femeie desteapta descopera prostia propriilor actiuni, la fel cum fiecare barbat destept, experimenteaza esecul propriilor ineptii. Eu nu cred ca asta duce undeva. Decat la o lupta inutila care, dincolo de jocuri stupide, nu inseamna nimic. In esenta, si barbatul si femeia stiu ca sunt destepti si ar trebui sa renunte la orgolii. Ma intreb, oare daca macar unul dintre ei ar fi indeajuns de destept sa si faca asta, care ar mai fi soarta jocurilor? De obicei, daca cineva va renunta, aceea va fi femeia, pentru ca in cele mai multe dintre cazuri, ea stie sa aplice intelepciunea, inainte de a actiona din instinct.
Evident, majoritatea oamenilor nu este in stare sa vada lucrurile astfel. De aici se nasc fanteziile. Partea proasta e ca aceste fantezii nu se implinesc niciodata, pentru ca niciunul dintre ei nu e in stare sa realizeze ca nu e nevoie de rivalitati.
Nu vorbesc aici despre cretini. Ma refer la oamenii normali, care au verticalilate, intelepciune, principii. La oamenii in stare sa faca greseli, dar sa le si repare. Evident, lumea se imparte in mii de culori. Si la fel de evident, oamenii astia colorati reprezinta doar pete intr-un ocean de alb si negru, tonuri de gri. Ei sunt cretinii. Un ocean de cretini. Petele suntem noi. Astia putini. Atat de putini incat suntem prea ocupati sa ne batem capul cu nuante de alb, negru si mult gri. Atat de putini incat nu ne pierdem timpul citind astfel de randuri, pentru ca noi le stim deja.
In esenta, randurile astea au fost scrise pentru celelalte culori. Adica pentru categoria aia mare si neinsemnata, care, evident ca nu o sa priceapa niciodata ca era vorba despre ea.
See how it rains..
For no justice in this world
Or no pain or sorrow-word
For no limit in the sky
Look the rain and ask me why!
For a single phrase or tear
Hold your thought and keep me near
Touch the drops falling from eyes
Breathe the wind, and be surprised.
Taste the night with all it’s dreams
Fly over the headstone hills
To arrive till dawn at rain
Leaving all, forgeting pain.
Nothing in this world tonight
Will tell you to lose a fight.
Never will forget your eyes
Touch the rain… she never dies…
