anizaima

Mergeau impreuna la cumparaturi. Erau nedespartiti la sfarsit de saptamana, mai ales cand spionau fetele dupa rafturi. Lui ii placeau fufele alea de liceu, atat de snoabe incat le scaparau ochii dupa el. I-ar fi placut sa le adune pe toate si sa le dea foc. Sau macar sa le gaseasca o locuinta in desert, departe de tentatii.

Ea, in schimb, privea nepastoare la toate astea. Ii placeau atingerile si culoarea albastra. O definea cel mai bine. Adora sa fie folosita, sa stie ca de ea depinde fericirea unora. Dar cel mai mult ii placea sa calatoreasca. Sa treaca prin mai multe maini, sa simta povestile lor, sa vada in fiecare zi ceva nou si, din fiecare loc sa pastreze cate o amintire. Ce-i drept, vazuse multe la viata ei. Deja pielea neteda de alta data pastra urme ale unei folosiri indelungate. Iar albastrul ochilor ei, incepea de acum sa se estompeze. Dar ei nu-i pasa. Importanta era experienta si ea, nu ducea lipsa de asta.

El in schimb, mergea mai tot timpul pitit de ochii lumii, ca sa-i lase ei toata atentia. Se dovedea folositor doar la chestii marunte, de zi cu zi. Pastra in el, maruntisuri, taceri si lipsuri. Dar cea mai mare multumire a lui era faptul ca stia sa o protejeze pe ea…

Astazi in schimb, cineva mult prea aiurit a lasat-o pe masa. Ii placea lumina, ii placea si sa mai scape de sub protectia lui severa, din cand in cand. Era fericita ca o lasase pe masa, langa cana de cafea cu lapte si gemul ei preferat. Adora culoarea lui rosie si semintele acelea care se ingramadeau in borcan, gata sa explodeze in orice moment. Le privea fascinanta si de cateva ori a reusit chiar sa-si imagineze gustul lor.

Ar fi vrut sa aiba o viata mult mai palpitanta, desi mainile celor care o foloseau ii ofererau de fiecare data placeri nebanuite. Important era sa fie folosita, dar nu injosita. Ii placea sa le dea aproape totul. Numai asa simtea ca traieste.

Dar in dimineata asta, cineva a hotarat ca nu mai are nevoie de ea. Drept urmare, s-a aplecat asupra ei si a mutat-o mai aproape de borcanul cu gem. Ii simtea si mai tare mirosul acum. Si, parca pentru o clipa a realizat gustul semintelor de dincolo de sticla transparenta. De fapt, gustul acela devenea apasator, rosul gemului parca acum ii invadase pielea, iar ochii ei

albastri, deveneau din ce in ce, purpurii. Lingurita de gem era acum, nu in borcan ca de obicei, ci asezata chiar pe fata ei. Visul i se implinise. Simtea aroma zmeurei atat de aproape, atat de a ei si credea ca stapanul ei i-a facut in sfarsit un cadou adevarat.

Realitatea era alta insa: ea expirase demult, asa ca nu se va mai simti folosita niciodata. Stapanul il folosea acum mai mult ca oricand pe el, cel care pana in dimineata asta ii fusese adevaratul protector. De la maruntisuri, trecuse si el acum, la adevaratele placeri.

Ea a ramas uitata pe masa din bucatarie, mult timp, manjita de zmeura si seminte. Ochii ei s-au inchis cu timpul. El, in schimb si-a gasit rapid o alta de care sa aiba grija. Se pare ca incepusera sa-i faca si lui cu ochiul… obiectele care lucesc. Acum pastra in el, o diva aurie, cu parul lung, voluptoasa si mai mult decat orbitoare. Era destul de scumpa la vedere, iar ochii ei, cereau intotdeauna mai mult… si mai mult…

Nu mergeau niciodata impreuna la piata. El isi amintea din cand in cand de ochii aceia albastri care cautau printre rafturi. Dar acum, era fericit. El era portofelul, pe cand ea, doar o linie de credit….

A fost si ziua mea… odata ca niciodata, insemnand poate ca niciodata pana atunci, nu neaparat odata ca niciodata… Dracu stie ce am vrut sa spun. Si asta pentru ca el e langa mine zi de zi, in inima mea, in ochii mei si in tot ce ma inconjoara.

Nu am asteptat cu sufletul la gura sa-mi deschid cadorurile. Nu am asteptat nici macar sa fie soare, pentru ca a plouat, exact ca niciodata pana atunci. Nu am asteptat nici macar sa imi pese de asta, ci doar ca el sa iasa macar din inima mea si sa ramana doar in jur.

Si cum asta nu s-a intamplat, m-am trezit ca nu-mi pasa prea tare de sutele de La Multi Ani-uri spuse, unele chiar din suflet. Nu-mi pasa de imbratisari, de priviri pline de subintelesuri, de vinovatii sau inocente. Ma enerva tare rau faptul ca nici macar atunci nu am contat nici macar in gandul cuiva. Nici macar in visele sale inexistente nu existam. Siasta m-a enervat mai mult decat persoanele ingrate care aveau tupeul sa ma sune atunci si sa-mi ureze… dracu stie ce.

Cu alte cuvinte, el a castigat de data asta. Eu m-am convins, cu toate ca inca ranile nu mi s-au inchis, ca este mai mult decat meschin, ca indiferenta este cea mai puternica arma si, mai ales, ca daca el vrea sa faca ceva atat de josnic pe cat ii este numele, chiar reuseste. Si mai ales de ziua mea.

Si ca totul sa fie chiar un adevarat cadou, imi doream fosrte mult, ca macar anul acesta sa ma lase in pace. Sa nu ma futa cu lacrimi si zambete amare, aruncate ca pe un chistoc strivit. Imi doream sa nu alerg prin spitale, sa nu privesc sangele decat prin vene si nu pe mainile mele, sa nu manjesc vezi doamne o zi deosebita cu lucruri atat de obisnuite pentru mine. Nici asta nu a contat.

So, cu toate ca va multumesc mult tuturor celor care v-ati amintit ca eu as putea insemna ceva in vietile voastre, v-as recomanda ca incepand de la anul, daca mai traiesc pana atunci, sa uitati frumos ca este ziua mea, una deosebita. Pentru ca nu este. Pentru ca daca ar trebui sa fie, de acum incolo va fi numai pentru voi. Lectia am invatat-o mult prea bine si anul asta. El a castigat si runda asta. Asta ca peste ani, sa pot spune si eu cu indiferenta-mi necaracteristica: stii, nu am fost mereu asa… E pe dracu!