anizaima

    Se intampla in viata asta nenorocita sa fii un om care are multe de dat, prea putine de primit, si mai nimic de impartit cu anumiti oameni. Se intampla ca omul asta care esti tu sa fie mai mereu pe placul unora, niciodata pe placul acelora pe care ii vrea el si mai intotdeauna, pe aceeasi lungime de unda cu cine nu merita.

Asa se face ca omul asta despre care vorbeam se trezeste el intr-o zi, exact cand era in perioada in care nu stie nici pe ce lume traieste (a se citi adolescenta) si i se pare ca lumea trebuie sa functioneze dupa propriile tipare. Asa ca se apuca si deseneaza niste trasaturi generale, in special legate de cum vede el mediul inconjurator. Si fiind putin plecat pe carari, omul nostru crede ca toata lumea e ok, chiar daca afiseaza masti, chiar daca munceste la mistrie si construieste ziduri inalte, chiar daca arata intr-o zi o fata neagra, in functie de imprejurari.

Si uite asa, trec peste omul nostru niste ani. Ajunge sa fie pe picioarele lui si sa aiba o stabilitate aparenta in tot ce face. Ii convine sa fie el cel care scrie destinele lumii, cel care ar trebui sa primeasca laude pentru eforturi supraomenesti, cel care e scos in fata la fiecare eveniment. Dar tot asa, omul asta se trezeste ca si-o ia in gura intr-un mod original, tocmai pentru ca el crede cu tarie ca oamenii sunt toti, in esenta, buni. Pe dracu. Omul asta si-o fura intr-o zi atat de rau, incat toate desenele lui, toate tiparele lumii asteia se duc dracu intr-o clipa, alaturi de apa Sambetei, si alte metamorfoze literare invechite.

Asa ramane omul nostru cu rani, cicatrici, copci si lacrimi uscate, asa si-a luat-o in gura de original ca nu-i mai vine sa traiasca printre atatia nenorociti. Si ce-l enerveaza si mai tare e faptul ca nenorocitii astia sunt oameni in care el credea cu adevarat, oameni care i-au jurat lui iubire eterna, sau prietenii indestructibile. Oameni pe care ii aprecia pe vremuri, oameni pentru care el reprezenta ceva.

Si uite ca asa, dintr-o data, intr-o dimineata mult prea insorita ca el sa vada norii din spatele soarelui, omul nostru si-a furat-o original si acum isi taie venele. Dar peste timp, cand venele lui vor fi deja destul de tocite de cate semne au lasat pe el alti nenorociti, cand venele lui vor spune Stop atator comportamente deviate de la tiparele lui, cand omul asta se va fi saturat de atatea minciuni, indiferente, tepe, prafuri si piedici de la cei pe care ii iubeste, tot el va fi acela care ii va da dracu pe toti, pentru ca el stie in sinea lui, ceva ce nu trebuie demonstrat nimanui: Stie ca toti sunt niste nenorociti, iar El e mai presus decat toti!

Va fi asadar un nenorocit cu persoanele pe care le iubeste, va fi la fel de indiferent ca si ele, la fel de nepasator, la fel de indestructibil ca si mastile lor! Le va da exact ceea ce vor ei sa vada: nepasare, ziduri, masti si indiferenta. Si atunci, tiparele lumii lui se vor sterge definitiv. Pentru ca lumea imaginata de el este una utopica, in care traieste doar el, impreuna cu cei din visul lui: aceia, asemenea lui, care nu suporta nenorocitii lumii asteia, care nu inghit mastile si care nu se obosesc sa darame ziduri.

Asadar, construiti-le cu precizie va rugam. Pictati-va mastile in culori vii, sa se vada de la departare, precum fustele tigancilor. Crestati-va zambete adanci pe chipurile de piatra, ca sa puteti fi inmormantati zambind peste ani! Omului astuia nu-i mai pasa de voi! Si de astazi, pentru el nu veti mai exista niciodata!