anizaima

Fac ce fac
Si de tine ma despart.
Imi impart viata
In tine, tigari
Si un pat.

Si in lumina

Ochii ti-i vad fara VINa.

Viata ti-o sorb

Te-mpresoara

De cum se lasa seara.

Si fara sa vreau
Am sa te iau
Lumea sa ti-o dau

Ca pe-acel trofeu…
Sange al lui Orfeu…

Este har… - sa iubesti fara sa fii iubit… - sa slujesti fara sa fii pretuit… - sa daruiesti fara sa ti se multumeasca… - sa te jertfesti si fara sa ti se recunoasca… - sa ierti fara sa fii iertat… - sa-l sustii pe cel care te-a lepadat… - sa ramai linistit, desi esti nedreptatit… - sa crezi desi nu vezi fata in fata… - sa crezi desi nu esti deplin lamurit… - sa investesti cladind fara sperante… - sa taci pentru a nu face rau aproapelui… - sa vorbesti de dragul adevarului… - sa induri fara sa murmuri, fara sa cartesti…. - totul sa-ti apartina, dar tu de toate bucuros sa te lipsesti…

De unde era sa stiu? Ca tu ai prieten? Ai dat asa peste mine, te-ai impiedicat in parul meu si ai inceput sa-ti strangi ravasita si, in mare graba, cartile de pe jos. De unde sa stiu eu ca nu esti tu cea care imi bantuia pana astazi visele? Si noptile? Si viata? Si gandurile si mai ales, diminetile?

De unde dracu sa stiu eu ca tu nu mergi cu metroul? De unde sa stiu ca pentru tine noi suntem doar niste muritori de rand si tu mergi pe nori, ca numai acolo poti tu sa respiri? De unde sa stiu eu mai copila ca tu frecventezi numai cercuri inalte, ca bei numai cafea fara zahar si ca pentru ochii tai nu exista decat un inger?

De unde dracu sa stiu eu ca diavolii umbla cu metroul, ca te impiedici si nu mai poti sa iesi din parul lor, de unde sa stiu eu ca ochii mei ard in flacari cartile tale, de unde sa stiu ca tu vei cobori la prima si ai sa iei cu tine pentru totdeauna viata mea, mototolita printre paginile cursului tau de psihologie inversa?

Si acum stau si ma intreb cum ai reusit sa te urci in metroul ala. Si acum ma intreb, daca nu te-ai fi impiedicat, daca nu ti-ai fi incurcat existenta in parul meu, daca nu ai fi ravasit cursurile si daca lumea din jur nu s-ar fi uitat la tine ca la o nebuna ce nu vede pe unde merge, ce dracu s-ar fi intamplat cu cafeaua aia pe care ai varsat-o pe mine? Oare tu ai fi zambit in loc sa te incrunti, oare norii tai ar fi invaluit trenul asta si l-ar fi dus departe in lumea ta? De unde dracu sa stiu eu atatea… eu doar am luat accidental metroul, in directia opusa…

Cand preotul tuturor preotilor a intrat in biserica a dat peste o fiinta pe care nu o mai intalnise pana atunci. Sau fiinta aceea nu il mai intalnise pe el, mai bine spus. Fiecare farama de intuneric se prefacea pe masura ce pasii ei inaintau, in incredere. Intunericul devenea liniste, iar linistea era starea tuturor lucrurilor.

Dincolo de pereti, ea nu vedea decat albastrul. Si nici un albastru din lumea asta nu ar fi putut concura cu cel de acolo. Pentru ca acolo, numai acolo ea ar fi putut exista fara bariere. Numai acolo, Zana putea sa-i sopteasca taine, numai acolo vrajitoarele rosteau incantatii neintelese, pentru ca ea sa aiba toata puterea acestei lumi.

Zana era un pic ireala, dar ei nu-i pasa de asta. Zanele oricum traiesc pentru a fi ucise de oameni. Ea era, de departe doar un om. Numai in ochii lor era la fel de nemuritoare ca zanele. Zana nu-i vedea nici staruinta, nici durerile, nici bucuriile. Tot ce zana vedea erau ochii. In care nici o zana cu chip de om nu stie sa citeasca.

Vrajitoarele transformau leacuri in paduri, vraji in munti si ape cristaline, timpul in nisip, iar clepsidra, intr-o inchisoare bine pazita. Vrajitoarele stiau numele ei, stiau ca sangele rosteste soapte cu talc pentru cine a gustat macar o data din dulceata lui, stiau si ca nici un blestem din lumea asta nu ar putea-o opri sa mearga acolo unde vroia sa ajunga. Stiau la fel de bine ca si ea, ca barierele acestei lumi, pot fi incalcate numai cu un cuvant. Acela pe care ea il aflase. Preotul tuturor preotilor, dezvaluise taine, de-acum.

Asadar preotul tuturor preotilor si-a incrustat in vene numele ei. I-a spus sa revina peste sapte zile, cand peretii se vor topi, zidurile se vor da la o parte si durerea va canta in numele tuturor ranilor ei. Albastrul devenea cu fiecare pas, Ireal. Iar Irealul, in numele Ei, metamorfoza o lume plina de intelesuri, pentru o viata umana, in care Zanele nu exista, Vrajitorii danseaza ritmic desupra apelor, iar sfintii injura printre dinti, in fiecare dimineata, lipsa cafelei.