anizaima

S-a terminat. Trebuia sa se si termine. De fapt, trebuia sa se termine. Si exact asa a fost. A luat cu el o parte din chestiile lumesti. A sters-o romaneste chiar daca o mare parte din el nu mai e asa.

Dar trebuia sa se termine pentru ca visele de genul asta nu au cum sa traiasca aici. Nu s-a simtit confortabil in lumea asta. Nici noi nu ne-am simtit chiar in largul nostru. Si discrepanta s-a vazut. Evident, pentru cei care stiu sa citeasca. Restul au zambit frumos, au multumit politicos pentru miraj, pentru povesti si si-au vazut de ale lor. Nici pentru mine nu a fost mai altfel. Asa se intampla de obicei cand iti construiesti o lume utopica, in jurul unei necunoscute. E algebra pura. Nimic altceva. Cu toate ca imi doream sa fie altfel. Cu toate ca eu ma asteptam sa fiu altfel. Nu s-au intamplat toate dupa cum am crezut eu. De fapt, nimic nu s-a intamplat asa dupa cum prevedeam eu. Uite ca de data asta a existat o situatie pe care eu nu am putut sa o controlez. Nu o consider o infrangere. Mi-a facut placere sa vad vise realizate, vise transformate prin puterea umana, in realitate.

Asta mi-a dovedit mie ca se poate. Chiar orice se poate. Evident, cu multe sacrificii, uneori ireparabile. Dar pana la final, inclin sa cred ca a fost bine. Nici unul nu a plans. Pe nici unul nu l-a durut. Sau asa paream. Eu am citit o pagina din istoria lui. El, nici macar o litera dintr-un vers. E bine asa. Pentru ca a rascolit multe ape care nu se vor mai linisti niciodata. E si mai bine asa, pentru ca mi-a oferit, pe langa obiecte care lucesc, un cadou neinsemnat. Mi-a aratat o realitate pe care fara el, nu aveam sa o descopar decat mult prea tarziu. Mi-a aratat cat contez, cat insemn, ce reprezint, pentru cei pe care eu zilnic ii aveam alaturi aici. Adica aproape nimic. Si again, poate daca nu exista American Dream, nu vedeam asta de una singura. Din prea putin curaj. Din mult mai putin interes. Dintr-o nepasare falsa, dar caracteristica mie. Si din prea multa iubire. Deci da, inca un adevar descoperit tot de el: love is fuckin’ blind!!!

Asa ca l-am condus frumos, fara sa-mi mai pese daca dormisem in ultimile zile mai mult de 10 ore. L-am condus si ne-am tinut de mana pentru o clipa. Indeajuns ca sa stiu ca intelege, prea putin ca sa-mi dau seama daca ii pasa cu adevarat. Ne-am imbratisat, iar odata cu acest contact, am simtit cum isi doreste mai mult decat orice sa plece… nimic nu-l mai tine aici. Nu are radacini, nu are regrete, nu are nici macar vise. Pentru ca el insusi este un vis, un vis venit de mult prea departe ca sa poata respira aerul romanesc.

Asa ca, American Dream a plecat in aceasta dimineata, in tara lui. O lume utopica, in care el s-a incadrat de minune. A lasat aici niste ochi care il urmareau, cum dispare, cine stie pentru cat timp. Eu zic ca pentru totdeauna. Ei cred altfel. Dar in urma lui, erau doar acei ochi. Si ai mei. Nu s-a uitat in urma. Stia ce lasa, dar stia mai bine ca oricine, pentru ce lasa. Si asta i-a fost de ajuns sa nu sufere prea tare.

Ma bucur ca a plecat. Pentru ca daca ar mai fi stat, mi-ar fi aratat poate si alte grozavii. Ma intristeaza ca si-a luat zborul. Pentru ca daca ar mai fi ramas, poate ar fi avut puterea sa le insufle si celor de aici, din entuziasmul si vointa lui, din curajul si spiritul sau liber. Asa, lasa in urma o Romanie fara parcari. Si paseste sigur, intr-o America plina de vise. Exact ca al lui. Exact ca ale noastre, acum dupa ce ne-a insuflat microbul. Sau mai bine spus, exact ca ale celor ce ii seamana. Caci visul meu nu va trai niciodata in America. Si nici in Romania. Si nici intr-o lume plina de zambete false. El stie ca eu stiu asta. Mai stie ca nu sunt ce par a fi mereu. Si ca nu voi arde prea mult. Iar eu stiu, ca pentru prima data in atata timp, cineva dintre ei a citit fara sa stie vreun alfabet complicat…