A moment of Freedom
Simti cum tot sangele ti se urca in cap. Si simti cum fiecare vena a ta va exploda in curand. Si mai simti ca daca nu faci ceva, urgent, tot sangele ala care fierbe in tine va arata tuturor ce tineai in tine. Bune si rele. Mai multe rele. Mai putin rele decat alea chiar rele sau mult mai multe bune decat raul cel mai rau.
Cauti o tigara. Si nu gasesti. Nu pentru ca nu exista ci pentru ca de atat rau, nici pe astea nu le mai vezi. E destul aer iti spui, dar nu destul cat tu sa poti respira. E destul de departe totul, dar nu indeajuns incat sa nu te afecteze. Si uite, parca totul se misca fara tine, cu toate ca doar tu trebuie sa faci fata la tot.
Ce dracu e asta ma? Eu nu sunt asa, iti spui injurand printre dinti. Da, tu de fapt nu tipi la oameni care vor sa te ajute. Tu urli inauntrul tau si nu te razbuni pe ei. Tu nu zambesti frumos din principiu, iar acum esti obligat sa faci toate astea. De ce? Chiar conteaza atat de mult asta? Nu. Ei bine, nu.
Asa ca astepti ziua in care aerul va fi respirabil. Nu conteaza ca ai zis ca nu te intorci. Nu conteaza pentru ce vroiai sa pleci. Acum, tot ce conteaza este sa-ti fie tie bine. Pentru ca stii ca asa, acum, nu iti e. Tot ce mai conteza este libertatea pe care o simteai, chiar daca nu asa cum ti-ai fi dorit. Asta e tot ce conteaza.
Fara ascensiuni tumultoase. Fara bani foarte multi. Fara relatii suspuse. Fara zambete false. Fara compromisuri pentru a castiga. Tu nu esti asa. Si stii bine asta. De fapt stii bine cine esti si unde vrei sa ajungi. Iar asta nu e un drum. E doar o autostrada care alearga mult prea incet pentru tine. Si asta te ameteste. Pentru ca cei care merg pe ea se misca haotic. Nu stii daca iti sunt aproape sau vor sa te ingroape. Si cine stii cu certitudine cum e de fapt, te lasa sa alegi.
E ok asa… sa renunti ca sa castigi mai tarziu. Eu acum vreau sa renunt!
Never is Forever
Daca viata crezi ca ti le-a aratat pe toate la un moment dat, ei bine sa nu te surprinda ziua in care descoperi ca nu te mai poti minti! Sa nu fii surprins cand cineva scoate la suprafata tot ce vrei tu sa ingropi mai adanc, cand lumina ia locul unui intuneric pe care tu il accepti de o buna perioada de timp…
Daca ai crezut ca stii totul despre tine, cineva iti va arata cat de putine stii, de fapt! Daca te consolai cu ideea ca nimic nu te va mai surprinde vreodata, uite ca Ea a reusit sa-ti darame toate valorile. Uite ca nu a trebuit sa spuna nimic. A stat si te-a privit, indeajuns de adanc incat sa spui totul. Indeajuns de rece incat sa constientizezi, indeajuns de puternic incat sa vrei.
Si de atunci… totul e altfel. Poate ca cei care nu cred in cuvinte mari vor realiza asa ca “pentru totdeauna” inseamna “niciodata”. Sau ca “niciodata este pentru totdeauna”, atat timp cat “nimic inseamna totul”…
Pentru tine!
Zambeste si se face soare
Pe cararea unei vieti imbracata in nisip de mare.
Zboara peste munti si ape
Si respira, dincolo de toate…
Zana iti e nume si pe al tau altar
E inima si sange, puse iar pe jar
Ce-ti cauti intr-o lume ce singura se vinde
N-ai sa gasesti si cine nu iti spune, minte!
Copil si inger, demon inaltat,
O vraja fara nume azi intre noi a stat!
Femeie te numesti, dar numele ti-i soapta
Iar ochii tai fara sa stii
Trec dincolo de orice poarta!
Si-ntre intrebari fara raspuns de te vei pierde
Nu lacrimi, nici o vina, n-o vei crede
Asa ca banuieste ca vinul iti va fi de-ajuns
Cand inspre mine, de-ai sa vrei
Vei merge sus…
American Dream
S-a terminat. Trebuia sa se si termine. De fapt, trebuia sa se termine. Si exact asa a fost. A luat cu el o parte din chestiile lumesti. A sters-o romaneste chiar daca o mare parte din el nu mai e asa.
Dar trebuia sa se termine pentru ca visele de genul asta nu au cum sa traiasca aici. Nu s-a simtit confortabil in lumea asta. Nici noi nu ne-am simtit chiar in largul nostru. Si discrepanta s-a vazut. Evident, pentru cei care stiu sa citeasca. Restul au zambit frumos, au multumit politicos pentru miraj, pentru povesti si si-au vazut de ale lor. Nici pentru mine nu a fost mai altfel. Asa se intampla de obicei cand iti construiesti o lume utopica, in jurul unei necunoscute. E algebra pura. Nimic altceva. Cu toate ca imi doream sa fie altfel. Cu toate ca eu ma asteptam sa fiu altfel. Nu s-au intamplat toate dupa cum am crezut eu. De fapt, nimic nu s-a intamplat asa dupa cum prevedeam eu. Uite ca de data asta a existat o situatie pe care eu nu am putut sa o controlez. Nu o consider o infrangere. Mi-a facut placere sa vad vise realizate, vise transformate prin puterea umana, in realitate.
Asta mi-a dovedit mie ca se poate. Chiar orice se poate. Evident, cu multe sacrificii, uneori ireparabile. Dar pana la final, inclin sa cred ca a fost bine. Nici unul nu a plans. Pe nici unul nu l-a durut. Sau asa paream. Eu am citit o pagina din istoria lui. El, nici macar o litera dintr-un vers. E bine asa. Pentru ca a rascolit multe ape care nu se vor mai linisti niciodata. E si mai bine asa, pentru ca mi-a oferit, pe langa obiecte care lucesc, un cadou neinsemnat. Mi-a aratat o realitate pe care fara el, nu aveam sa o descopar decat mult prea tarziu. Mi-a aratat cat contez, cat insemn, ce reprezint, pentru cei pe care eu zilnic ii aveam alaturi aici. Adica aproape nimic. Si again, poate daca nu exista American Dream, nu vedeam asta de una singura. Din prea putin curaj. Din mult mai putin interes. Dintr-o nepasare falsa, dar caracteristica mie. Si din prea multa iubire. Deci da, inca un adevar descoperit tot de el: love is fuckin’ blind!!!
Asa ca l-am condus frumos, fara sa-mi mai pese daca dormisem in ultimile zile mai mult de 10 ore. L-am condus si ne-am tinut de mana pentru o clipa. Indeajuns ca sa stiu ca intelege, prea putin ca sa-mi dau seama daca ii pasa cu adevarat. Ne-am imbratisat, iar odata cu acest contact, am simtit cum isi doreste mai mult decat orice sa plece… nimic nu-l mai tine aici. Nu are radacini, nu are regrete, nu are nici macar vise. Pentru ca el insusi este un vis, un vis venit de mult prea departe ca sa poata respira aerul romanesc.
Asa ca, American Dream a plecat in aceasta dimineata, in tara lui. O lume utopica, in care el s-a incadrat de minune. A lasat aici niste ochi care il urmareau, cum dispare, cine stie pentru cat timp. Eu zic ca pentru totdeauna. Ei cred altfel. Dar in urma lui, erau doar acei ochi. Si ai mei. Nu s-a uitat in urma. Stia ce lasa, dar stia mai bine ca oricine, pentru ce lasa. Si asta i-a fost de ajuns sa nu sufere prea tare.
Ma bucur ca a plecat. Pentru ca daca ar mai fi stat, mi-ar fi aratat poate si alte grozavii. Ma intristeaza ca si-a luat zborul. Pentru ca daca ar mai fi ramas, poate ar fi avut puterea sa le insufle si celor de aici, din entuziasmul si vointa lui, din curajul si spiritul sau liber. Asa, lasa in urma o Romanie fara parcari. Si paseste sigur, intr-o America plina de vise. Exact ca al lui. Exact ca ale noastre, acum dupa ce ne-a insuflat microbul. Sau mai bine spus, exact ca ale celor ce ii seamana. Caci visul meu nu va trai niciodata in America. Si nici in Romania. Si nici intr-o lume plina de zambete false. El stie ca eu stiu asta. Mai stie ca nu sunt ce par a fi mereu. Si ca nu voi arde prea mult. Iar eu stiu, ca pentru prima data in atata timp, cineva dintre ei a citit fara sa stie vreun alfabet complicat…
Oda pentru-un Zeu
Cu fruntea tremurand a spini
Tu cazi incet si te inclini
Peste a sufletului soarta
A lumii dulce indurare, inselata.
Si Steaua care pentru tine-a rasarit
Se duce-ncet catre un asfintit!
Catre o viata innodata-n radacini
Al neamului avant, taiat… si tu suspini!
Si Codrul de te tace-acum
Stie ca geniul nu s-a prefacut in scrum
Si cel Calin invaluit de basm
Craiasa din poveste cauta si azi.
Nimic din sunetul de arme
Nu-ti mai asterne versuri catre ale tale doamne.
Si Mircea, Stefan, un Decebal ranit
Toti stiu acum, unde-ai trait.
Noi, printre muritori om spune odat’
Ca Eminescu, dacul, nicicand n-a existat!
O Floare- Albastra ce priveste cu nesat
Un neam ce cauta intr-un trecut
Sa aiba iar dezvat…
Luceafar bland, acolo unde esti
Cu zambet nesfarsit sa ne privesti!
Invoca pentru noi pe Kamadeva
Si da-ne drept intelepciune, pe Diana.
Da-mi mie cantul umerilor tai
Tacerea ce privea muntii cei goi!
Da-mi slova cea maiastra si pururea fecioara
Caci e pacat ca Doina in gandul tau sa moara!
Sa tin inca o data versul tau
O, dulce inger bland, Ce suflet trist, amar si greu
Adio e prea crunt cand zorii se arata
Revedere-n vesnicie, Luceferi si un Daca…
Toate cuvintele subliniate reprezinta titlurile unor poezii eminescine! Restul sunt copyright Anizaima!
158 de vremi de nepereche
Recunosc o valoare chiar daca nu pot spune ca ma incanta foarte tare. Recunosc un talent si mai recunosc ca nu visez macar ca intr-o zi sa il pot egala daca nu chiar depasi. Recunosc ca nimeni nu a mai scris pana acum ca el. Si recunosc ca mult sange se va usca pana cand un altul ii va pasi pe urme.
Au trecut 158 de ani de cand se nastea un neom. Au trecut 158 de ani de cand lumea a aflat ca exista poezie. Si frumusete. Si har. Si rima. Si cantec. Si culoare. Si lumina. Si un dar neinteles. Si neliniste. Si lacrimi. Si dor. Si dorinta dar si durere. Toate astea le-a aflat lumea cand s-a nascut Eminescu. Am sa ii aduc in felul meu un omagiu. Repet. Nu ma dau in vant dupa Eminescu. Nu am facut-o niciodata, chiar daca cu timpul am ajuns sa-i recunosc valoarea. Poate nu l-am citit indeajuns. Desi eu cred ca da. Poate nu l-am inteles indeajuns. Cu toate ca eu cred ca am incercat. Poate nu o sa il inteleg niciodata. De asta va ramane nepereche pentru mult timp de acum inainte.
Si pana o sa-i inaintez lumii un omagiu eminescian, am sa postez aici o bucata de geniu ars, dar care nu se va stinge niciodata. Versurile lui reprezinta exact ceea ce ii doresc eu si nu i-as putea dori mai mult vreodata:
A lui mii de rămurele
De zăpadă îi sunt grele,
Vântul trece doar prin ele,
Vântul rece şi vro ţarcă
Scuturând le mai descarcă…
Albă-i noaptea cea cu lună,
De-n departe codrul sună,
Lupi-n pâlcuri se adună.
Suflă vântul, suflă-într-una,
Câmp şi cer mi le-mpreună.
Te-apuc-o jale nebună,
Jale lungă şi întinsă,
Ca şi ţara toată ninsă,
Codri tremur ca o vargă
Cât îi zarea ta de largă,
Lupii peste culmi aleargă,
Străbătând ninsorile,
Pâlcuri zboară ciorile,
De mai zici cu zicătoarea:
Albă-i lumea, neagră-i cioara.
În temei de codri deşi
Nu e pârtie să ieşi,
Nu-i cărare, nici răzor,
Nici urmă de vânător.
Vicolind, troienele
Au umplut poienele,
S-au lăsat pe crengi uscate,
Peste frunze scuturate,
Peste ape, peste toate.
În pădurea nepătrunsă,
O căscioară e ascunsă,
Nu-i aproape sat, nici drum,
Singurică, nu ştii cum,
Doar din horn îi iese fum…
Cine-n casă o să-mi şadă,
De nu-i pasă de zăpadă,
Care cade ş-o să cadă
Tot grămadă pe grămadă,
De-ntrece gardu-n ogradă,
Pân- la streşină-o s-ajungă
De s-alege iarna lungă?
Văduvioară tinerică
Şade-acolo singurică;
Câte zile sunt lăsate
Nu mai merge pe la sate,
Câtă-i vremea unei ierne,
Cât zăpadă se aşterne,
Ea tot deapănă şi ţese
Fire albe, pânze-alese.
Părul ei cel negru, moale
Desfăcut cădea la vale,
Ochii tineri şi căprii
Strălucesc aşa de vii,
Iar de râde are haz,
Cu gropiţe în obraz
Şi la unghiul dulcii guri,
Şi la alte-ncheieturi,
Şi la degete, la coate,
La-ncheieturile toate;
Ochii ard întunecoşi,
Faţa albă, buze roşi,
Iar când merge legănată,
Tremur sânii ei deodată,
Tremură frumseţa-i toată.
Nu-i subţire, ci-mplinită,
Cum e bună de iubită,
Nici prea mică, nici prea mare,
Plinuţă la-ncingătoare,
Plinuţă la sâni, la faţă,
Încât ai ce strânge-n braţe.
Tot ce-ar zice i se cade,
Tot ce-ar face bine-i şade,
Şi la vorbă de s-o-ntinde,
Vorba dulce bine-o prinde,
Şi de tace iarăşi place,
Că are pe vino-ncoace;
Oacheşă şi sprâncenată
Şi la îmblet alintată
Ar trebui sărutată.
Pe când arde focu-n vatră,
Lupii urlă, cânii latră,
Iar ea toarce din fuior,
Legănând cu un picior
Albia c-un copilaş,
Adormit şi drăgălaş,
Alb ca felia de caş.
Şi ea zice-ncetişor:
Nani, nani, puişor,
Dormi, drăguţă, dormi în pace
Că la vară eu ţi-oi face
Sub cel tei bătut de vânt
Aşternutul la pământ.
Vântul că va aromi.
Iară tu vei adormi,
Vor pătrunde stelele
Toate rămurelele,
Iară luna va străbate
A noastră singurătate,
Iar când vântul va sufla,
Teiul se va legăna,
Florile şi-a scutura,
Iarăşi te va deştepta
Sub plutirea norilor,
În căderea florilor,
Pe-a izvoarelor sunare,
Pe de-a pururi călătoare,
La glas de privighitoare.
Cum îngână şi visează,
Genele-i se-ngreuiază;
Adormind astfel cum şade,
Fusul din mână îi cade;
Doar prin somn mişcă piciorul,
Ca să-şi legene ficiorul.
Focu-n vatră se potoale,
E-o căldur-aşa de moale
Şi sub candela smerită
Ea adoarme zugrăvită;
Iar cămaşa stă să-i cadă
De pe umeri de zăpadă,
De pe munţii sânului,
Albi ca floarea crinului,
Aşa dulci şi plini şi dragi,
Pe-a lor culmi având doi fragi
Şi rotunzi şi dragi şi dulci,
Fruntea pe ei să ţi-o culci.
Adormise-aşa frumos
Cu-a ei mâni lăsate-n jos,
Sub o candelă smerită
Pare că e zugrăvită.
Cum dormea cu ochiu-nchis,
Ea visă un mândru vis:
Un părete-a stat să cadă,
Nu mai e defel zăpadă,
Codrul tremură-nfrunzind,
Izvoarele-ntinerind
Şi ea vede mândru tei
Ce umbreşte casa ei,
Că-nflorea bătut de vânt
Cu crengile la pământ;
O cântare sună lină,
Iar în zare lună plină,
Iar băiatu-n somn, el, râde.
Teiul mândru se deschide,
Ies trei zâne ca pe poartă,
Câte-o stea în frunte poartă:
Ele-s ursitorile
Rumene ca zorile,
Şi uşoare calcă, slabe,
Pietre scumpe-n mii de boabe
Pe-a lor văluri sunt podoabe.
Şi prin pânze străvezie,
A lor glezne argintie
Nu s-ating nici de pământ,
Ci se leagănă de vânt,
Căci uşor de mâni se prind,
Trag un danţ şi mi-l întind,
Leagănul încunjurând
Şi din gură cuvântând,
Cuvântând cuvinte rare
Ca nişte mărgăritare.
Una zise: Drag băiat,
Vei fi mare împărat,
Căci aşa îţi este scris,
Cum ţi-o spun acum în vis.
Alta zise: Vei fi tare
Fără vro asămănare,
Cum nu-i alt viteaz sub soare.
Iar a treia-i zise: Dragă,
Ai să aibi o minte-ntreagă,
Căci isteţ vei fi cu duhul
Ca şi luna şi văzduhul.
Iară muma cum visează,
Mâinile-şi împreunează
Şi se roagă către zâne:
Luminatelor stăpâne,
Nicăieri nu-i copilaş
Aşa blând şi drăgălaş,
Nici în lume, nici în ţară,
Că-i frumos din cale-afară,
Drag îmi e ca o minune,
N-am cuvinte a o spune,
Geaba caut şi gândesc,
Nu ştiu să le potrivesc.
Nu-i daţi daruri trecătoare
Cum daţi altora sub soare,
Dăruiţi-i lui ceva
Ce în lume nimenea
N-a avut, nici n-o avea.
Atunci danţul se opreşte,
Zâna-a treia trist priveşte,
Către mumă zise-aşa:
Ştii tu ce-ai cerut ori ba?
Nici o ştii, nici o vei şti,
Dară eu voi împlini
Ce-ai cerut în ceasul sfânt,
Sfânt în cer şi pe pământ.
Pe copil se pleacă zâna,
Peste el şi-ntinde mâna:
Numai tu vei mai avea
Ce nu are nimenea,
Că acum ţi-e dat de soarte
Viaţă fără moarte,
Şi ţi-e dată tinereţe
Fără bătrâneţe.
O cântare sună lină,
Arde-n zare luna plină,
Peste vârfuri trec scântei,
Intră zânele în tei.
Muma doarme, pruncul râde,
Copacul se reînchide.
In love with my lust, Burning angelwings to dust…
Ceturi dese ne impodobesc
Crengi alese cauta un scop lumesc.
Pacla si uitare, regrete amare
Cununa de spini
Toate odata,
Inspre mine roiesc.
Si din neguri vremi uitate
Vina cea nestinsa isi da coate
Un proscris zboara-n noapte
Un ochi nevazut
Ce vede toate..
Ceturi dese inconjoara iar
O noapte, o vina si un altar!
Zorii nasc in gemete prelungi
O viata nesfarita
Ce vrea s-o alungi!
Si din pacle inegrite si sange albastru
Va trai vesnic un inger, un demon, un astru
Va bea si setea-i nesfarsita va fi
Caci demonul e inger
Si cine va stii,
Intunericul vietii
Si lumina lumii…
Miraj
Am fost langa tine cand nimeni altcineva nu stia ca existi. Te-am tinut de mana de fiecare data cand ai vrut sa cazi. Si ti-am sters fruntea de nelinistea fiecarui gand care taia in carne vie, sufletul tau. Ti-am ascultat toate lacrimile si le-am cules pe cele pe care le-ai renegat mai mult ca pe propria-ti existenta. Ti-am mangaiat cuvintele si am transformat doar pentru tine, o noapte, in cel mai stralucitor soare.
Am alergat inaintea ta, de fiecare data cand ma chemai. Am calcat in picioare suflete si morminte, doar ca sa raspund tacerilor tale. Am inchis ochii si te-am purtat in lumi despre care muritorii nici macar in carti nu au citit. Ti-am soptit zorii si am chemat din neguri indepartate sperante ce inca nu au nume. Ai plans in bratele mele cand credeai ca mai presus de tine nu exista cer. Ai cazut si in caderea ta, ai atins o aripa care, desi franta, te-a sustinut de fiecare data.
Ai calcat acceleratia timpului si ai intors dintr-o singura privire totul, la inceputuri. Te-am lasat sa asculti, sa taci, sa plangi, sa povestesti, sa respiri, sa incalzesti gheturi vesnice si sa topesti flacari ce nu ar fi putut fi stinse niciodata. Ti-am urmarit pasii si te-am invatat sa mergi, cand singur uitasesi. Te-am hranit cu povesti despre viata si orizonturi atat de indepartate pentru mintea umana. Ti-am aratat ca exista viata in orice moarte. Te-am facut sa uiti de sfarsit, atunci cand tu nu vedeai decat ultima secunda.
Am zburat mai sus decat orice inger, doar ca sa ma vezi si sa te agati de mine cand pamantul ti se parea prea sus sa te ingropi in el. Am deschis lacate doar ca tu sa poti trece prin porti nevazute. Am ucis si am dat vietii un alt sens, doar ca tu sa te poti impaca cu lumea si cu tine. Am tacut si te-am sprijinit, am plans si tu mi-ai sorbit fiecare lacrima, ca pe o vina mult prea amara. Cu toate astea….
Pentru mine ramai o himera. O umbra, un proscris care nu-si va gasi niciodata linistea. Esti doar un miraj, nascut dintr-o iubire pe care tu nu ai sa o poti intelege vreodata. Esti doar o adiere, o morgana care a prins viata pentru ca eu ti-am dat viata asta. Toate cate ti le-am daruit, le voi lua acum inapoi. Nu pentru ca nu le meriti. Nu pentru ca mi-ai luat tot. Nu pentru ca nu as putea sa traiesc fara ele. Ci pentru ca nu existi de fapt. Pentru ca tot ce ai acum, ai datorita mie. Inclusiv viata. As fi putut sa te las sa mori, de fiecaredata cand ai vrut sa o faci. As fi putut sa nu fiu langa tine, nici macar din departari.
Daca am ales sa o fac totusi a fost pentru ca am vrut mereu ca eu, tot ce am eu, tot ce sunt eu, sa fii si tu. Nu poti sa hotarasti pentru mine cand imi voi lua totul inapoi. Pentru ca tot ce ai, nu a fost niciodata al tau. Pentru ca tot ce ai acum, nu iti foloseste. Pentru ca tot ce ti-am dat, imi apartine numai mie. Si pentru ca stiu ca nu te poti opri sa nu imi ceri mai mult. Si pentru ca nu poti intelege ca ti-am dat tot.
Poate ca intr-adevar esti doar o himera… asa cum poate si eu cred ca ti-am dat odata totul…
Headstones
After a world’s death he’s watching
After Headstones he’s cryin’
After hills of storms is watching high
After his awakening is dyin’.
So ashes are callin’ your name
In darkness you dive to your pain
Falling images of your past have fallen
After dawn you keep callin’.
And the world keeps a scent of you
Cause your eyes remain cold in a window.
Your cruel destiny cries out for your blood
After hills you keep howling and die hard.
Fear is calling your name
In daylight we’re all the same
But the night keeps forever apart
Cause after the storm, there is light
In your Blood…
“Obiecte care lucesc…”
Nu stiu cum facem noi de obicei de reusim sa creem pentru cei din jurul nostru o perceptie care, de fiecare data, dar chiar de fiecare data este una inversa realitatii. De ce trebuie sa facem chestia asa si, mai ales, cum dracu de ne si iese atat de bine, chiar nu stiu.
Ideea e ca ne place sa lasam senzatia ca suntem altfel, ca suntem altcineva, ca putem mai mult si chiar stim mai mult. Exista oameni care chiar asa sunt; dar nu vorbesc despre ei, ci despre ceilalti care incearca din rasputeri sa fie altfel. Eu nu m-am straduit niciodata sa fiu decat asa cum sunt, cu toate astea am reusit de fiecare data sa ii fac pe ceilalti sa creada ca sunt… chiar, cum cred ei ca sunt? Pai: egoista, rea, insensibila, rece, neinduplecata, neclintita in decizii si tot asa. Din toate astea, doar verticalitatea mea sta in picioare. Numai pe asta au reust sa o citeasca ei… A! Mai cred despre mine ca sunt puternica… si pot spune ca sunt, doar atunci cand nu uit sa fiu asa.
Cu toate astea, lumea in ochii mei arata diferit: pentru ca fiecare se straduieste sa dea dovada de o insensibilitate, indiferenta si prostie (care nu trebuie citita ad literam) fara margini. Nu castiga nimeni nimic din toate astea. Ba mai mult, risca sa imi fac o parere total eronata despre ei.
In schimb, pentru mine asa cum spuneam, lucrurile stau altfel: vreau sa fiu asa cum sunt eu, dar de cele mai multe ori nu reusesc. Pe cand ei se straduiesc sa fie altfel, constient si voit. Momentam ma chinuie o chestie pe care am aflat-o intr-o noapte, de la cineva care se straduieste tot asa sa para in ochii altora, altfel de cum este. Ma gandesc de atunci ca poate si mie, de foarte multe ori, mi-au facut cu ochiul obiecte care lucesc…
Asta nu ma transforma in nici un caz, intr-un muritor de rand cu care creaturile noptii sa-si faca de cap….
