anizaima

Statie la Unirii. Metrou arhiplin. Nimic neobisnuit. Oamenii urca si, de data asta incerc si eu cu nesimtire sa-mi fac loc. Ma intreb unde ma grabesc atat, doar e luni dimineata si sunt inca in grafic. Asa sunt eu, mereu grabita.

Atentie, se inchid usile. Oare de ce trebuie virgula dupa atentie, mereu stim ca omul ala face pauze… Incerc sa-mi tin mp3-ul sa nu zboare la vecinul meu de bara, nu de alta dar deja e foarte curios ce ascult eu acolo si ma mananca din priviri. Da, privirile lui alea tampite de tigan nespalat.

Neinteresant, chiar banal de-a dreptul. Dar undeva, in fata mea, privirea imi frige orizontul. Tu, ma fixai hipnotic. In treacat incerc sa vad cine esti. Te stiam… te vedeam aproape in fiecare zi. Aceiasi ochi, aceeasi privire hipnotica, mereu acelasi tu.De data asta mai aproape, prea aproape ca sa nu te observ. Ma studiezi de parca as fi o carte veche si imi intorci fiecare bataie a genelor, ca pe o fila rupta. Ciudat, dar nu ma deranjeaza. Deloc. Ma las in voia gandurilor tale, in intentia de a vedea cat de departe mergi. Si mergi totusi, foarte departe. Pret de patru statii am experimemtat lumea prin ochii tai. Pret de patru statii mi-ai tintuit fiinta de o usa de metrou. Si tot pret de patru statii m-ai facut sa cred ca nu cred in nimic. Doar in momentul ala.

Urmeaza statia Aviatorilor cu… n-am mai auzit si finalul. Neinteresant de altfel, doar il stiu pe dinafara. Ce conteaza finalul! E la fel de banal ca si aglomaratia de la Unirii, ca si tiganul cu privirea lui murdara sau ca si statia Aviatorilor fara peron. Dar pentru ca totusi trebuie sa existe un final, el ar suna cam asa. Am coborat. Tu, la fel, in urma mea. M-am izbit violent de lumina zilei care nu avea nimic in comun cu ochii tai. Si nici cu tine. Am traversat strada, stiind ca inca imi calci pe urmele din zapada.

Nu m-am uitat inapoi. Stiam ca esti undeva, in trecutul meu, departe de mine. Stiam ca nu faci parte din lumea mea, din lumina zilei. Singurul loc in care traiesti este acela creat de aglomeratia metroului, care te obliga sa-mi citesti cartea vietii. Numai ca printre randurile ei, nu te aflai si tu. Asa ca am mers mai departe, am luat un autobuz, stiind ca in urma mea, ramai o farama fara viata.

De atunci nu-mi ridic privirile asupra oamenilor cu care calatoresc. Povestile lor nu stiu sa-mi ajunga nici macar in gand. Te-am mai intalnit, pe o strada la fel de aglomerata, dupa niste ani buni. Erai la fel de hipnotic, numai ca eu nu vedeam iarasi ochii tai. Doar pe strada aia, in acel moment, ningea peste mine. Si singurul fulg care ar fi putut sa ma ocoleasca, in asa fel incat sa-mi pese de privirea ta, m-a izbit direct in ochi. Rece, nepasator, arogant, moale si totusi atat de intepator. Ningea cu fulgi mari, iar eu am mers mai departe, luand hipnotic acelasi autobuz… Nu-mi place sa merg la suprafata…