anizaima

Cam de mult timp nu mi-au mai placut atat de mult anumite chestii. Azi am constatat ca poate sa-mi placa foarte tare un om pe care il vad pentru prima data. Un om cu multe idei, coerente, prea multe idei coerente pentru un singur cap. Un om foarte bine echilibrat, care stie ce vrea, aparent sau nu, care impune altora pe langa respect, o anumita stare de siguranta. Un om care stie foarte bine ce are de facut si care stie si despre altii, pe care pana astazi nu i-a cunoscut, o multime de lucruri. Imi place tare omul asta… nu stiu cum s-a intamplat, nu stiu ce mi-a facut, dar imi place. Atat de mult incat sa imi doresc sa il intalnesc in fiecare zi. Atat de mult incat m-a facut sa imi doresc sa invat cat mai multe de la el.

Nu, nu e vorba despre tine. E un om cu totul nou si care, intamplator sau nu este…. sefa mea. Noua mea sefa… Astazi am avut cea mai lunga sedinta ever din toate cate au fost la acest job. E pur si simplu fascinanta pentru ca e pur si simplu… desteapta. Cand am cunoscut-o astazi, inainte de sedinta, nici nu pot sa spun ca m-a impresionat in vreum anume fel. Pentru ca nu arata ca o sefa, pentru ca nu are aere de sefa, pentru ca nu se comporta ca o sefa si nici nu vorbeste ca o sefa.

Dar cand a inceput sedinta si a inceput sa ne povesteasca strategiile ei de marketing si rebranding…frate!!! Am fost pur si simplu…absorbita de tot ce spunea. Asta inseamna profesionalism. Asta inseamna sa stii ce vrei de la oamenii tai si sa stii clar care este directia pe care o urmezi ca sa obtii ce vrei. Ei bine…surprinzator rau de tot, chiar exista si oameni din astia!

Ce mai mi-a placut? A! Cadoul de la ea. Si gestul ei de a ne da cadouri la toti. Nu, nu anticipativ de Craciun, ci pur si simplu…

O alta chestie care mi-a placut a fost Bucurestiul vazut dupa amiaza. Arata altfel, respira altfel si e cu totul altfel decat cel de la 8 dimineata sau cel de seara. Si frunze, si copaci si oameni mai putin grabiti sau mult prea somnorosi.

Mi-au placut si pletele tale aiurite, zbatandu-se sa ramana lipite de tine, dupa o rafala de vant. Si ochii tai cenusii, care astazi au fost umani. Ciudat de umani. Necunoscut de umani. Atat de umani incat nu stiam daca imi plac sau ii urasc.

Mi-a placut si o anume tigara de foi, cu gust de vanilie, pe care o tot admir in tacere de cateva zile, gandindu-ma ca o pastrez pentru un moment in care stiu ca nu poate sa mi-o ceara cineva sa o impart. Mi-a placut aroma ei la care inca mai visez si eleganta cu care sta neputincioasa in mainile mele.

Ar mai fi o masina gonind pe strazi noaptea, niste colegi intarziati care mai de care pe la casele lor… o caldura insuportabila care concura cu brio in fata frigului, un hands free care nu mergea, o alta tigara (nu a mea) fumata cu geamul deschis, in goana masinii, o statie de metrou de la Basarab (si acum ma intreb cum am ajuns acolo), noii mei colegi pe care i-am cunoscut azi, un tort paradisiac de capsuni, o sticla de Sprite, o farfurie cu o felie de pizza, niste stiri intarziate, o conversatie fugitiva cu un vechi prieten, dependent de mess si care uraste telefonul dar cu mine e in stare sa vorbeasca zile intregi si mai ales, mai ales…. repet: mai ales de sotul meu care m-a asteptat o ora jumate intr-o statie de metrou. Ce sa zic… aici e… intr-un fel… nu prea citibil pentru ochii vostri adolescentini.

A! Si mi-a mai placut un pachet de servetele… pe care ma gandesc ca trebuia sa-l platesc eu in final! What a day….

Vezi doamne ar trebui sa imi dau cu parerea despre anumite lucruri. Asa ca eminenta mea cenusie dreapta se pune pe treaba si nascoceste raspunsuri. Ce ziceati acolo mai copii? Aha… deci:

Cel mai prost om politic: ce sa zic decat… prietenul Basescu… omul bun la spalat imaginea Romaniei, atat de bine incat ne umple mai rau de rahat… norvegienii stiu!

Cea mai naspa persoana publica promovata anul acesta: Elena Udrea. Nu comentez. E blonda…. Ma rog as mai avea o idee dar stiu ca fanele Adrianei Bahmuteanu se vor supara ca ma iau de eternul gunoier…

Cel mai misto blogger/bloggerita roman/ca: Ei bine stiu ca va asteptati sa zic Cerculet…. sau daca nu ati nimerit-o sigur credeti ca este vorba despre Luci… bunul meu prieten Luci… dar na, ca nu ati nimerit-o nici pe asta. Si nici Blur nu pot spune ca va lua acest titlu, nu de alta dar este enervant de bun scriitor si asta e o chestie dubioasa. Asa ca o sa va uimesc din nou si am sa spun, fara nici un fel de regret/parere de rau/proces de constiinta/falsa modestie…. ca da, EU, Anizaima sunt cea mai misto bloggerita a anului. Stiti voi de ce. Si mai ales, pentru ca nu credeam ca am sa fac vreodata asta!

Multumiri mamei, lui Dumnezeu, lui Bill Gates si infinitelor cabluri de net care va fac sa ma cititi si sa ma injurati, sa oftati si sa zambiti (ce-i drept, mai rar), sa nu dormiti noptile pana la patru si zilele sa va ganditi cata dreptate am.

The End.

Daca ar fi mai dulce de atat ar fi cu usurinta gretos. Daca l-ai lasa mai mult pe foc, ar capata o tenta de negru si nu s-ar mai numi ars, ci scrum. Si daca pui apa in el, incepe si te cearta, cum stie el mai bine, pentru ca i-ai deranjat ordinea interioara. Dar daca nu pui, te cearta ca nu ai pus. Daca indraznesti sa visezi macar la el, sub forma de sirop sau pur si simplu o forma anume, in care sa-ti tai cu usurinta simturile, iar nu-i convine. Ca ii strici tot lui ordinea interioara.

Asa se intampla si cu oamenii. Si dupa ce constati ca poti alege un drum pe care sa mergi alaturi de ei, surpriza! Se revolta tot ei. Se incrunta si rabufnesc. Si te considera tot pe tine cauza acelei rabufniri. Se intampla cateodata ca tot ei sa-si dea seama singuri ca nu zaharul ars hotaraste cine este posesorul lui, ca oamenii ii confera lui ideea de a fi dulce. Pentru ca fara oameni, zaharul nu ar sti nici daca e ars, nici daca e dulce si, mai mult, nici daca trebuie sau nu mancat. Dar, se mai intampla si ca zaharul sa fie cel care dicteaza mersul lumii. In jurul lui se invart simturi, se construiesc vise, se destrama gusturi si se nasc povesti. Multe povesti. Povesti siropoase, povesti invelite in fire subtiri de zahar, dar, totodata trainice. La fel ca povestile reale, la fel ca viata reala in care se intampla, la un moment dat sa te agati de un fir. De zahar ars.

Cu toate astea, oamenii au remuscari. Mai ales atunci cand ceva le place foarte mult, abia ajung sa descopere ca le place foarte mult si, culmea! Se sperie de gustul zaharului ars. Se sperie ca e dulce, cand ei stiau ca e scrum si nu ars, negru si nu galben, amar si nu dulce. DA. Amar. Se sperie ca nu e amar. Ei ar fi vrut odata sa fie dulce. Dar el a fost mereu amar. Si cand, dintr-o data el a sarit intr-un pahar direct dintr-o cratita incinsa a devenit dulce pentru ei. Dar cum ei au uitat de mult cum trebuie sa fie un cub de zahar, normal ca incep sa-i ceara socoteala si sa-l trimita inapoi in cratia lui incinsa, pentru a deveni negru. Si amar. Cu toate ca, undeva in sufletul lor ar vrea sa-l pastreze langa ei. Pentru ei. Pentru a gusta din dulceata lui, ori de cate ori au ei chef.

Ei bine, cateodata zaharul e mai mult decat un cub. E un conglomerat de cristale, de atomi care s-au hotarat ca se inteleg si vor sa stea impreuna. Fara unul dintre ei, dulceata zaharului transformat in ars si nu scrum, nu ar mai fi completa. Dar… cine sa inteleaga complexitatea zaharului ars?

Evident, nu oamenii… 

Cantec de zbor imi inlatura de pe pleoape o ploaie mult prea rece. O mie de mile, o mie de vieti si niste frunze uscate, toate se perinda prin fata mea, ca intr-o eterna licitatie. “Multumesc, nu cumpar nimic astazi. Si nici maine… cu toate ca maine s-ar putea sa nu mai fiu aici”.

Un periplu interesant se dezvaluie incetul cu incetul: imi trec prin gand ganduri, iar prin ganduri imi trec zboruri catre un inalt mult prea departe de a fi vreodata atins. Imi amintesc de italieni… de sange si moarte… de viata si opulenta unui imperiu mult prea respectat odata in Europa. Unde ti-e Cezar, mantia de glorie? Unde-ti sunt supusii de altadata si legiunile a toate stapanitoare? Unde iti sunt curtezanele imbracate in rochii multicolore si indestulatoarele mese? Unde-ti sunt luptele si maretii gladiatori?

Oare o data la 2000 de ani, se intoarce vreo roata? Oare toti sclavii ucisi pentru distractia voastra se razbuna acum? Eu una, privind inapoi in istorie as putea sa ma bucur de cate vi se intampla. Si as putea sa fiu chiar fericita ca acum ne considerati o amenintare. Am zis as putea.

Dar ma gandesc mai departe si frunzele rebele ale unor suvite neastamparate imi aduc in fata privirii, alta poveste: una trista, cu vreme de prea multa jale. Una care ar putea fi a oricarui si a nimanui totodata. Ia zi-mi: la Ploiesti au inflorit castanii? Sunt deja strazile plinde de a doua zapada? Cum nu stii? Dar tu ce faci, te gandesti aiurea sau ti-ai luat masina si nici din zborul ei nu mai vezi zambetele?

Si daca ar fi sa pasesc mai departe, pe o carare intortocheata ce se rostogoleste in fata mea, as vedea cu usurinta unde ma duce: dincolo de tot ce vroiam sa cumpar si nu aveam timp, dincolo de maretul Cezar cel cu mantia lui mereu plina de sange, dincolo de castani sau zambete uitate.

Intr-un alt dincolo, in care atunci este acum, si atunci-ul cel de altadata nu va mai fi vreodata altfel. Intr-un dincolo atat de departe incat nici o floare nu s-ar putea naste indeajuns de multe ori incat sa-l vada vreodata. Acel dincolo pe care l-ai cautat acum 2000 de ani. Si acum 20.000 de ani. Acelasi dincolo pe care il ai si acum in gand si pentru care ai plati un pret greu, numai sa-l atingi.

Dar vezi… un astfel de dincolo, nu-ti ofera niciodata si o alta ocazie sa-l prinzi… Poate trebuia sa cumpar ceva astazi…

Din cerul tau, lumini imi cad
Peste-ale mele plete-n vant de rasarit.
Si groaznic mi-e avantul si deloc mai cald
Cand vad cu ochii-mi reci ce mult tu m-ai iubit!
Intinde-ti mana si ma trage
Spre alte zari in care vad lumina
N-oi plange suflete, cand clopote sarace
Anunta prea tarziu, a cui e vina.
Si-n disperari ma tot scufund incet
Cand lumea e departe iar eu, cu totul rece.
Iti cer sa te cobori din nou spre al meu scancet
Si viata sa-mi redai, desi nu-ti stiu a cere…