anizaima

Am prins astazi din zbor o frantura de geana ranita. Era usoara, ca o adiere si totusi atat de incarcata de durere. N-as fi stiut nicicand ce se ascundea dincolo de ea, daca nu as fi prins, din acelasi zbor si o poarta deschisa. Intr-o secunda, zidul ala pe care il construieste fiecare atunci cand iese din casa, s-a facut praf. De parca intentionat sau constient, cineva ar fi vrut ca de data asta sa se prabuseasca.

Nu era nici locul potrivit, cu toate ca ar fi fost momentul sa folosesc acea secunda si sa intru dincolo de caramizile crapate. As fi putut sa sparg zidul ala de tot, as fi putut sa aflu multe din toate cate mi-as dori sa le stiu. Dar a fost numai o secunda. Un moment unic de deziluzie, ratacire, neputinta si indiferenta. O altfel de indiferenta ca cea aparenta de zi cu zi. O indiferenta tacuta, in fata lumii care putea sa vada si durere. Si inversunare. Si multa, dar multa tristete.

Stiu ca dincolo de un glas aproape stins, de un zambet amar, mult prea amar se ascundea o durere. Am vazut-o si am simtit-o atunci cand acea geana ranita evita privirea mea. Am simtit o revolta necunoscuta si nefireasca, o inversunare pentru ca nu as fi vrut sa vad niciodata intr-o privire, ceea ce am vazut azi, acolo. Cu toate astea pot sa ascult sa stii…

De unde stiu? Te tradeaza ochii… copile!

Plecasem dupa haine dimineata. Am cumparat tot felul de prostioare, prostii si nimicuri. Neinteresant pana aici. Ne-am urcat intr-un metrou ciudat de plin pentru o zi de week-end si am ajuns. Din nou la Gaudeamus. Dupa 2-3 ani de absenta. Ne intampina la intrare tot felul de bolovani, care mai de care mai pretiosi, vezi doamne. Si ce-i cu asta? Pai nimic, de data asta nici un cristal nu m-a mai chemat la el. Si iata ca am intrat, evident fara sa platim bilet. O multime furioasa incerca sa-si faca loc printre standuri. O multime de carti incercau sa fuga din calea privirilor hamesite ale vizitatorilor. Noi priveam un pic nedumeriti la gloata aia nesfarsita si la volumele speriate. Oare o sa fim in stare sa gasim exact ce trebuia?

Am ajuns la Nemira. Si la Carturesti. Si la Curtea Veche unde am trecut exact ca o pala de vant pe langa Liiceanu. Si Plesu. A fost magic. Unic. Nu am rezistat si mi-am intors privirea. Ca la scoala. Cred ca am si rosit gandindu-ma ca respiram acelasi aer, atat de aproape. Sau poate mi-era doar foarte cald. Mai incolo, intr-un colt mult prea gol “zacea” Constantinescu. “E mult mai batran decat la tv” a zis El grav, fara sa clipeasca macar. Si mie mi s-a parut, dar nu era atat de interesant. Pe mine ma rodea o alta chestie fascinanta. Eram acolo. Cu El. Acel El. Eram singuri, intr-o mare nesfarsit de pestrita de oameni.

Si am ajuns asa agale si la stand la Jurnalul. Pentru o secunda am simtit parca cum inima incepe sa alerge peste capetele celor din fata mea, cautand. Si cauta. Si cauta frenetic. Si nu gasea nimic. Dar totul a durat doar o secunda. Atat de putin incat acum ma intreb daca nu cumva mi-am imaginat. Oricum, standul Jurnalul era cu siguranta.

Si in pas cadentat am ajus la Humanitas… caldura mare, imbulzeala si mai mare. Evident nu am avut rabdare pentru ca ma sufoca numai gandul ca as putea sa caut ceva in mare aia de oameni. M-am ratacit evident. L-am cautat din priviri, peste carti, printre carti, printre oamenii inversunati sa caute reduceri si carti bune sau reduse. Nu era. Nu era nicaieri in jurul meu. Si, deodata am simtit cum o mana nevazuta se strecoara si ma apuca strans. Sa nu-mi dai drumul. Sa nu-mi mai dai drumul niciodata. Era langa mine, acolo unde ar fi trebuit sa-l caut de prima data.

Si deodata, la o cotitura inimaginabil de simpla am ajus la Vremea. Un fost job, nu prea uitat, nu prea comod, dar cu multe amintiri frumoase. De ce frumoase? Datorita ei. Si ea era acolo. O ea simpla, frumoasa, inca tanara, vesnic tanara. O fosta colega de serviciu, o ultima sotie de Cantacuzin. Am simtit din nou exact ca prima data cum e sa fii in preajma unei printese. Am simtit aerul distins care o invaluia, bucuria din sufletul ei atunci cand ne-am imbratisat. Cu toate ca nici nu imi imaginam ca am sa o tutuiesc vreodata, cu atat mai mult sa o strang in brate. Imi fusese dor de ochii aia. Si de simplitatea ei, atat de pregnanta in fata unei atitudini impunatoare, specifica sangelui nobil. El disparuse. Ca de obicei, discret, ca de obicei, undeva in umbra, undeva departe si totusi suficient de aproape ca sa ma poata apara. L-am gasit repede, cu ajutorul telefoniei mobile. Nu, nu cu telefonul de serviciu.

Nu stiu daca mi-a spus ca ma iubeste atunci. Nu stiu nici cum am ajuns la standul editurii pe care o cautam de cand intrasem la targ. Ideea e ca mi-am cumparat exact ce am vrut si nu cat as fi vrut. Mi-am luat cartile mele despre daci si am suspinat dupa dacii pe care i-am lasat acolo, amanandu-i pentru alt salariu. L-am zarit pe Burebista pe o coperta si am vazut templul Sarmi cum astepta in tacere atingerea mea. O va avea live la anul. Din nou. Al cincilea la rand.

Am cumparat si noi carti cu 1 leu, am alergat pe scari, am ras langa un microfon, am intrat in Adevar unde am gasit o biblioteca mai ceva ca in Harry Potter. Ne-am invartit in cerc, am primit de la o printesa adevarata carti despre Bucuresti si Ceausescu, am mirosit niste file de poveste dintr-o carte neidentificabila pentru memoria mea de acum, am facut ochii mari la vederea preturilor, am oftat dupa un Cioran, m-am strambat la un stand de carti pentru copii, am calcat pe cineva pe picior, am topait pe niste trepte portocalii. Si a fost misto pentru ca toate astea le-am facut amandoi. Doar noi doi. Intr-o mare de “doi” care faceau poate acelasi lucru. Dar noi il faceam mai misto. Pentru ca era primul nostru Targ de carte. Prima strangere de mana printre atatea carti, prima oboseala frumoasa, primele carti pe care le vedeam in acelasi timp amandoi, prima data cand nu ne-am gandit la bani, prima data cand am uitat aproape definitiv de Jurnalul, prima data cand am vazut ca suntem fericiti. Prima data pentru multe.

Si ca tot a venit vorba a fost prima data si pentru Targul de Cafea si Cicolata. Prima ciocolata nemteasca cu alune de padure, prima ciocolata cu ardei iute, prima ciocolata amaruie pentru Cezar, prima ciocolata fierbinte care curgea in valuri peste niste fructe, primele bomboane fondante roz care sa-mi fi placut pana acum, prima cafea care mirosea intr-adevar a cafea, prima data cand ne-am sarutat printre atatea sortimente si prima seara dupa mult timp, in care am adormit fericita, in bratele Lui.

The End.

Singur tu stii cat de departe mergi. Cat de mult te apropii. Ce alegi sau renegi. Singur alegi ce vrei sa negi, ce iubesti sau renegi. Singur iti faci curaj sau taci, si tot singur mergi, pe unde sunt sau nu adevaratele legi.

Asa ca vreau sa va ganditi bine, daca cineva ar face alegerile in locul vostru, cat de stapani ati mai fi? Cat de departe ati mai putea din nou porni? Cat de aproape v-ati simti gatul de taisul unui cutit care nu e nici macar al vostru, dar care e pregatit special pentru voi? Am sa va arat eu cum este daca nu stiti. Pentru fiecare, pe rand, un cutit, la vremea potrivita. Unul care sa cada de atat de sus si sa taie atat de adanc incat sa nu mai puteti spune vreodata ca nu stiti.Incat sa nu mai aveti vreodata curajul unei initiative debordant de lipita de existenta altuia. Pentru ca nu stiti si altfel nici nu veti sti.

O lupta nu se alege decat dupa o provocare. Iar eu am refuzat de prea multe ori provocarile ca sa nu o accept zambind pe asta. Voi folosi o singura arma impotriva voastra. Aceea pe care voi ati crezut la un moment dat ca o stapaniti mai bine ca mine.

Si fara prea multa agitatie, dar cu multa durere veti face diferenta intre o gluma buna si cele mai bune glume, glumele proaste facute bine. Si conform proverbului, cu floarea si primavara, nici cu voi mutu’ nu fute pamantu’. Si atunci am sa rad. Cand primavara va veni mult mai simplu dintr-o floare, decat sa ajunga mutu’ in mijlocul pamantului fara sa-i mai puneti voi bete in roate.

Am sa zambesc amar, gandindu-ma ca voi ati cerut asta, doar ca sa va aflati singuri: e rau sa fii bine, sau e bine sa fii rau?

Cica sa scriu despre ceva… orice numai sa scriu… pentru ca altfel, dependenti ca voi nu mai au ce sa manance. Sau sa citeasca. De parca ziare nu exista. Sau carti. Cititi oameni buni carti, rubrica meteo sau alte chestii interesante cand nu scriu eu.

In plus de asta nu am nici un subiect atat de interesant cat sa va captiveze. Nu s-a mai intamplat nimic impresionant in lume (decat ca a pierdut guvernul francez informatii secrete despre 25 de milioane de oameni), nu s-a mai daramat nimic, nu a mai murit nimeni important. Decat una, omorata de fi-su cu un ciocan. In rest, in tara e cam ceata prin unele locuri, nu stiu exact unde ca nu prea ma pasioneaza subiectul.

Ca sa nu mai zic de sictir. E, cum nu stiti ce-i ala cand vine vorba despre mine? Stiti, stiu ca stiti, ca altfel nu m-ar intreba nimeni cand mai scriu si ce mai scriu pe blog.

Am descoperit astazi, cat de interensant, al dracu de interesant e sa stai langa cineva si, daca nu zici tu ceva, sa nu scoata un cuvant toata ziua. Adica doar vreo sase ore. Da tot toata ziua inseamna. Ce sa zic, al dracu de interesant de la cineva care are de spus multe. Sau crede ca spune multe. Sau spune multe dar nu in cuvinte. In cifre. In coduri.. sau cum s-or numi alea… mi se pare oricum, plictisitor de-a dreptul. Si cifrele si codurile… mai ceva. Despre cuvinte, numai de bine. Hai tu, nu mai rade ca asta era previzibila. Cerculet… ia lectii!

Deci ce sa va mai spun? Astept cu mare daruire sa-mi sucesc gatul pe strada dupa vreun rocker… dar zic rocker nu un prefabricat cu lanturi si geaca de motor si tricoul albastru cu maimutoi sau pullover kaki. Rocker frate. Unde sunteti? A fost razie in Bucuresti cumva? Pe mine de ce nu m-au luat? Aha. Nu mi se vedea tatuajul… Naspa ce sa zic.. acum o sa trebuiasca sa-mi suportati ceva vreme frustrarile legate de rockerul dupa care imi sucesc eu gatul dar nu apare, de vremea de rahat care nu stii daca e legata de vara sau de o iarna intarziata, de un metrou vesnic plin, de un birou mult prea gol chiar daca e aproape plin… de o casca ce imi urla in urechi de azi dimineata Within Temptation si… Na ca mi-am pierdut ideea, gandindu-ma la un Sibiu care ar fi trebuit trait altfel. Sau macar trait. La maxim!!!

Na ca v-am scris. Cuvinte goale de data asta, aruncate aiurea, pe o pagina care nu-mi mai spune mare lucru de la un timp, dar care continua sa fie drogul vostru. Prizati in voie!

Deci toata ziua nu m-am gandit decat la articolul ala despre Targul de Cicolata si Cafea. Sau Cafea si Ciocolata. In fine… la Ciocolata pentru ca celalat ingredient de omorat nervii nu prea ma pasioneaza. Decat foarte rar. Deci aproape deloc.

Asa ca imi iau inima in dinti si imi permit sa am si o eu curiozitate de zile mari, daca tot mananc cantitati apreciabile de ciocolata. Cu mici pauze, ce-i drept. Alea cu inspira, expira.

Dupa cum ziceam, curiozitate: De ce ii zice domne ciocoLATA? Adica de ce nu ii zice ciocoLUNGA sau ciocoSTAN (de la staniol nu de la altceva)? De ce nu ii zice cicoCIOCO sau in alt fel ciudat de incalcit pentru mintea umana de la ora asta? Nu de alta dar eu am vazut si ciocolata rotunda, si patrata si lunga, deci numai lata nu e.

Mi se pare o tampenie sa folosesti o asemena denumire pentru o placere atat de imensa (atentie! Greseala… sa vedem daca mai sare cineva) cum e asta, adica cioco… intr-un fel. Si nu, nu am prea multa inspiratie acum sa ma gandesc eu la o denumire si sa o impartasesc cu voi muritorii de rand. Nu de alta dar, o astfel de placere se savureaza dincolo de ochii lumii… la fel ca si tigara aia de foi, cu gust de vanilie. Na ca iar mi-am adus aminte!