Fara sa stii
Cat de departe imi porti gandul, fara sa stiu nici unde si nici cand ne-am cunoscut! Cat de aproapte-ti simt necunoscutul, fara sa am in gand, al tau umblet renascut! Si cat de nimeni tu ma faci sa simt, cand peste al meu scurt alint, picuri tacere.
Nimic nu-ti este strain si deopotriva cunoscut. Tu, cel de ieri, care azi ai renascut. Nimeni nu te tradeaza si nimeni nu iti spune, in gand, pe al tau nume. Departe sa fii, in neant te-ai raspandi si te-as gasi. Printre ruine si fapte, printre zile cu ochi de noapte, printre toate acele alte tale soapte.
Dar dincolo de toate astea, o palma ce greu se asterne iti mangaie orizontul. Si mai departe de ea, nici eu nu mai pot vedea. Iar uimirea, ascultarea sau rabdarea se transforma pe zi ce trece, in palma cu care tu inchizi… tacerea!
lucianv a zis,
noiembrie 1, 2007 at 11:54 am
O tacere lina sau o tacere asurzitoare?…
anizaima a zis,
noiembrie 1, 2007 at 11:56 am
Conteaza? Important e ca e tacere. Si ca o aud… indiferent cat de lina sau zbuciumata ar fi!