anizaima

Nu stiu daca m-am regasit in ochii tai. Si nu stiu nici daca am vazut vreodata cum moare natura. Sau cum apune un anotimp. Sau daca ai fost acolo, undeva, in umbra mereu, fara ca eu sa te stiu. Ceea ce stiu este ca astazi frunzele au inceput sa rugineasca. Si pomii sunt mai intelepti cu o toamna. Si vantul aduce norii de anul asta. Iar aspectul mohorat al cerului nu vesteste decat liniste. Sau resemnare. Sau o tacere care spune prea multe ca sa poata fi inteleasa.

Stiu insa ca din toate astea, ochii tai au spus multe mereu. Stiu ca nu ai curajul sa vorbesti despre verdele ce te inconjoara, despre tigara din care tragi cu atata sete sau despre cosmarurile nocturne. Stiu si ca ai vrea sa ma fi intrebat daca sunt ok, daca ma vei mai vedea zambind, sau daca ma vei mai vedea, asa ca mai inainte. Si, desi am citit toate astea in privirea ta, nu ti-am putut raspunde.

Alegerile ni le facem singuri. Iar zidurile nu le-am putea sparge daca nu ar exista deja o fisura. Aceea creata de noi, pentru ca altii sai aba forta necesara sa faca ceea ce noi nu avem curajul. Asa ca, am avut puterea sa trec mai departe si sa simt parfumul toamnei. Asta de azi. Asta care mi-a purtat pasii intr-un parc, cat mai aproape de marginea lacului. Atat de intunecate, apele mi-au spus exact ceea ce stiam deja. Despre tine. Despre linistea pe care o cauti, despre linistea pe care toti berbecii o cauta la un moment dat. Si despre multe intrebari inca neincoltite in mintea noastra.

As fi vrut sa ating linistea aia. Sa o pot mangaia ca pe o fila rupta si mult prea veche. La fel de batrana ca si mine. La fel de brazdata de cutite ca si mine. Si, la fel de neinteleasa. Dar exact atunci, cand am intins mana spre ea, atunci cand degetele mele treceau dincolo de imaginar, cea mai grea frunza galbena a cazut langa mine.

Si mi-am amintit. Nu ai scos nici un cuvant azi. Si nici ieri. Si nici niciodata. Si asa s-a facut toamna. Din taceri. Prea multe taceri. Prea multe bucati de zid pe care sa vreau sa le dau la o parte. Din fiecare. Si din mine. Asa ca, am mers mai departe, pe langa apa cea tulbure, la fel ca privirea ta. Si probabil ca voi vedea doar la primavara ce ascunde sub tacerea ei apasatoare. Despre tine insa, nu pot spune decat ca orice privire plina de intrebari, cantareste mai greu decat orice frunza galbena…