anizaima

Cat de departe imi porti gandul, fara sa stiu nici unde si nici cand ne-am cunoscut! Cat de aproapte-ti simt necunoscutul, fara sa am in gand, al tau umblet renascut! Si cat de nimeni tu ma faci sa simt, cand peste al meu scurt alint, picuri tacere.

Nimic nu-ti este strain si deopotriva cunoscut. Tu, cel de ieri, care azi ai renascut. Nimeni nu te tradeaza si nimeni nu iti spune, in gand, pe al tau nume. Departe sa fii, in neant te-ai raspandi si te-as gasi. Printre ruine si fapte, printre zile cu ochi de noapte, printre toate acele alte tale soapte.

Dar dincolo de toate astea, o palma ce greu se asterne iti mangaie orizontul. Si mai departe de ea, nici eu nu mai pot vedea. Iar uimirea, ascultarea sau rabdarea se transforma pe zi ce trece, in palma cu care tu inchizi… tacerea!

Caut sa strivesc
Tot ce e pamantesc
Si iubesc.

Nu stiu daca pasesc, catre alt taram
Sau uit sa traiesc.
Si nimic din toate astea
Nu imi sunt cunoscute
Atat timp, cat raman mute.

Si nimic din ce ramane
N-am sa iau cu mine.
Fara sa las in urma…
Ruine!

Ei bine, da, salata de radacini se numeste acum, orice stare care are legatura cu radacinile adanc infipte nu numai in pamant ci si in subconstient. Zilele trecute, ca de obicei de altfel, nu am avut timp nici macar sa constientizez ca respir. Intr-o permanenta alegatura am realizat insa ca dramele umane depasesc orice limita a bunului simt. Si a bunei intelegeri. Nu imi pot imagina de ce lumea poate sa fie asa cum este ea. Dar nu despre asta am chef sa scriu ci despre o minunata salata de radacini.

Indiferent ce radacini ar fi, ele tot radacini se numesc. Si indiferent de cat de adanc infipte in pamant sunt, ele tot iti vor da la un moment dat ocazia sa simti cat de adanc stau infipte. Si salata asta nu conteaza daca este sau nu mult prea colorata, nu conteaza daca iti place sau nu, daca are sare sau piper, daca are verdeturi sau simpla si gretoasa maioneza, ea trebuie sa fie mancata. Si tu trebuie sa o mananci, fara sa clipesti. Si sa iti si placa, nu de alta dar la cat de mare este castronul, esti nevoit sa iti placa.

Si uite asa ajungi sa detesti sau sa iubesti o salata care mult prea banala fiind nu iti da dureri de cap. Ci altfel de dureri. Asociata insa cu un pic de ulei de masline (a se citi discernamant, intelepciune sau ce mai vreti voi) salata asta incepe sa fie acceptata de majoritatea oamenilor de rand care in fiecare zi nu au alt fel de mancare decat salata. Frunze mari si verzi stau tolanite intr-un castron grosolan de mare. Radacini care mai de care mai lungi si colorate isi fac loc anevoie langa frunzele astea mari de salata. Vin agale si niste seminte se tot felul, din acelea care nu iti prea lasa loc de gandire din cauza ca sunt prea mici si se strecoara nevazute prin toate ungherele. Si sa te tii dans…

Se amesteca, se iau la intrecere care sa fie primele in furculita laolalta cu o branza muuuult prea lenesa si sarata si cand tocmai credeai ca daca ai reusit sa inghiti prima portie s-a terminat dansul, ei bine atunci abia incepe. Si te rasacoleste si te ameteste si te face sa crezi ca nimic nu mai e normal pe lumea asta si te aduce in stare sa injuri in permanenta o persoana oarecare care sigur a contribuit vreodata cu ceva la salata asta a ta. Mai mult, nu te mai gandesti decat la ea, nu crezi ca mai exista si altceva decat salata in lumea asta si te intrebi unde sa te teleportezi sa nu mai vezi niciodata radacini. Cu atat mai mult sa le mananci zilnic. Un loc bun: pe Luna!… Dar si de acolo auzi in fiecare noapte lupii!!!

In alta ordine de idei, azi am facut o salata perfecta de cruditati…. da Cruditati!!! Chiar daca in mare parte erau radacini!!!

M-am reintors. Desi nu cred ca mi-a simtit cineva lipsa, iar acum imi permit sa-mi iau binemeritata pauza dupa o jumatate de zi de stiri, programe si alte emisiuni penibile. Ei bine nu este cazul sa se astepte cineva la vreo replica geniala. Nu cred ca sunt in stare. Doare e liuni si mai e si miezul zilei.

Nu ma plang ca e luni, caci pentru mine timpul trece mai mult decat repede si mai repede decat ar trebui. Nu ma plang nici ca ploua, nu de alta dar am bocanci. Nu ma plang ca e frig in birou, pentru ca tocmai mi-a luat ochii o geaca de motor si nu imi amintesc exact ce inseamna frigul. Si nu, nu plang ca imi este dor de cineva pentur ca nu imi este dor de nimeni. Chiar de nimeni. Nici macar de mine, cum eram pe vremuri.

Realizez ca este o zi obisnuita, o zi in care aflu ca nu pot avea legitimatie de presa desi lucrez in domeniu. Ce sa zic… de rahat si atat. Si da, am voie sa vorbesc cum vreau pe blogul meu. Fiti linistiti, la ce injuratura am auzit eu azi dimineata asta nu inseamna nimic.

Si printre atatea vaicareli din partea celor din jur, de care sincer m-am saturat pana peste cap (si de ei si de vaicarelile lor) ma gandesc ca ar fi foarte indicat sa-mi fumez si eu tigara, in felul meu: adica sa mai scriu ceva si pe aici. Nu ca nu ar fi indicata o tigara adevarata, dar de: sanatatea inainte de toate si in afara de asta, deja datorez tigari unor colegi care nu prea ma privesc cu ochi buni. Nu stiu daca asta sa fie cauza, dar sincer nici nu prea ma intereseaza.

Asa ca, imi rezerv dreptul de a nu face nimic in mijlocul zilei, de a sta cu ochii pe pereti cinci minute si de a nu mai pune intrebari incommode nimanui. Nu de alta dar nici un raspuns, indiferent de cat de plauzibil ar fin u ma poate face sa nu ma mai gandesc la o tigara. Indiferent de la cine ar fi ea.

Nu stiu daca m-am regasit in ochii tai. Si nu stiu nici daca am vazut vreodata cum moare natura. Sau cum apune un anotimp. Sau daca ai fost acolo, undeva, in umbra mereu, fara ca eu sa te stiu. Ceea ce stiu este ca astazi frunzele au inceput sa rugineasca. Si pomii sunt mai intelepti cu o toamna. Si vantul aduce norii de anul asta. Iar aspectul mohorat al cerului nu vesteste decat liniste. Sau resemnare. Sau o tacere care spune prea multe ca sa poata fi inteleasa.

Stiu insa ca din toate astea, ochii tai au spus multe mereu. Stiu ca nu ai curajul sa vorbesti despre verdele ce te inconjoara, despre tigara din care tragi cu atata sete sau despre cosmarurile nocturne. Stiu si ca ai vrea sa ma fi intrebat daca sunt ok, daca ma vei mai vedea zambind, sau daca ma vei mai vedea, asa ca mai inainte. Si, desi am citit toate astea in privirea ta, nu ti-am putut raspunde.

Alegerile ni le facem singuri. Iar zidurile nu le-am putea sparge daca nu ar exista deja o fisura. Aceea creata de noi, pentru ca altii sai aba forta necesara sa faca ceea ce noi nu avem curajul. Asa ca, am avut puterea sa trec mai departe si sa simt parfumul toamnei. Asta de azi. Asta care mi-a purtat pasii intr-un parc, cat mai aproape de marginea lacului. Atat de intunecate, apele mi-au spus exact ceea ce stiam deja. Despre tine. Despre linistea pe care o cauti, despre linistea pe care toti berbecii o cauta la un moment dat. Si despre multe intrebari inca neincoltite in mintea noastra.

As fi vrut sa ating linistea aia. Sa o pot mangaia ca pe o fila rupta si mult prea veche. La fel de batrana ca si mine. La fel de brazdata de cutite ca si mine. Si, la fel de neinteleasa. Dar exact atunci, cand am intins mana spre ea, atunci cand degetele mele treceau dincolo de imaginar, cea mai grea frunza galbena a cazut langa mine.

Si mi-am amintit. Nu ai scos nici un cuvant azi. Si nici ieri. Si nici niciodata. Si asa s-a facut toamna. Din taceri. Prea multe taceri. Prea multe bucati de zid pe care sa vreau sa le dau la o parte. Din fiecare. Si din mine. Asa ca, am mers mai departe, pe langa apa cea tulbure, la fel ca privirea ta. Si probabil ca voi vedea doar la primavara ce ascunde sub tacerea ei apasatoare. Despre tine insa, nu pot spune decat ca orice privire plina de intrebari, cantareste mai greu decat orice frunza galbena…