Toamna de ieri
Incep sa-mi amintesc cum era cand era toamna. Si fara sa vreau, nu-mi pot abtine gandurile sa nu zboare mai departe de real. Si atunci, incep sa-mi amintesc cum este cand zambesti, cand nu spui tampenii sau nu rabufnesti aiurea. Cand nu uiti numere de telefon, cand nu vrei sa raspunzi la mesaje, cand faci totul altfel de cum este.
Si mai incerc sa-mi amintesc, cum era pe vremea cand nu incercai sa pari altfel, cand ochii tai nu ascundeau cu atata ardoare cele nespuse in cuvinte, cand erai un simplu om care nu isi construise ziduri impotriva oricarui sentiment venit din afara. Cand soarele te bucura, cand calcai ca si mine prin frunzele ruginite, cand simteai mirosul strugurilor striviti pana la sangele cel aproape negru, cand linistea razelor iti amintea de casa. Cand toamna insemna ceva pentru tine.
Mai vreau sa imi amintesc de tine, cum fugeai dupa mingea aruncata mult prea tare de un copil vioi, de florile multicolore ce stateau tremurand strans in mana ta, de tigara din coltul gurii, care iti invaluia privirea in mister, de parfumul pe care il lasai in urma pe bulevardele din Ploiesti. Si as vrea sa imi amintesc si de motorul pe care il turai cu atata satisfactie, de vantul care iti ravasea parul sau de aerul de satisfactie pe care il aveai, ori de cate ori te intorceai dintr-o lunga calatorie.
As mai putea sa-mi amintesc si cum ma tineai de mana, cum zambeai de cate ori iti suna telefonul, de narcisele pe care le rupeai din gradina bunicii doar ca sa imi vezi multumirea in ochi, de imbratisatrea ta, care imi linistea de fiecare data lacrimile, sau de ingrijorarea care ti se citea pe chip ori de cate ori cadeam de pe motor.
As putea sa-mi amintesc si de ochii cei intunecati, care concurau cu toate culorile apusului, sau de privirea plina de verdele din juru-mi, atunci cand imi dezvaluiai nestiutele carari de munte.
Cred ca as putea sa-mi amintesc si de multe alte gesturi ale tale, de multe priviri si imbratisari. Dar nu imi voi aminti niciodata cum era toamna din ochii tai.
Si asta pentru ca nu ai fost niciodata toamna in Ploiesti, nu ai fost niciodata dupa narcise in gradina bunicii , nu ai fost niciodata la munte si nici cu motorul prin tara. Si, mai mult, nu-mi voi aminti niciodata de tine, pentru simplul fapt ca nu ai fost niciodata…. TU…
cropcircles a zis,
septembrie 27, 2007 at 12:45 pm
A fost si va fi o bucatica ce va ramane mereu a ta. Poate nu cu toamna din ochi, poate nu cu toamna din Ploiesti si nici cu narcise, dar o bucatica pe undeva ramane mereu a ta.
anizaima a zis,
septembrie 27, 2007 at 12:53 pm
Ha ha, bine ar fi sa fie asa…
lucianv a zis,
septembrie 27, 2007 at 8:43 pm
Mai bine că nu ai fost cu motorul…Toamna nu cred că se simte prea bine în goana vitezei…
anizaima a zis,
septembrie 27, 2007 at 8:48 pm
Zici tu? Vantul printre plete? Frunzele ruginii si galbene fugind din calea rotilor? Razele de soare incruntandu-ti privirea? Serpentinele de la munte? Eu totusi as risca sa cunoasc toamna asta… cu toate ca in post nu era vorba despre mine…
lucianv a zis,
septembrie 27, 2007 at 8:50 pm
Bine, argumentul cu vântul în plete m-a convins.
Într-un fel e vorba şi de tine.
anizaima a zis,
septembrie 27, 2007 at 8:51 pm
Intr-un fel… stiam ca asta te va convinge… de asta l-am si pus primul. Si da, era vorba si despre mine, un pic asa… mai als cand ziceam despre vantul printre plete… cu toate ca sunt convinsa ca nu stii exact despre ce vorbeam in post-ul asta…
lucianv a zis,
septembrie 27, 2007 at 8:59 pm
Dacă tu zici. Dar un mai mai altfel, nu era vorba de tine.
Când ai convigeri, este probabil să ai şi surprize. Sau nu.
PS: nu puteai să postezi şi tu o poezie, ca să nu te mai enervez iar
anizaima a zis,
septembrie 27, 2007 at 9:44 pm
So… surprise me!