anizaima

Secolul XXI. O lume plina de ambitii, orgolii si infatuare. O lume care crede ca tot ce are i se cuvine si, tot ce nu are este cu siguranta o provocare pe care trebuie sa o accepte fara sa clipeasca. O lume care cu greu munceste, iar atunci cand o face, nu pretuieste nici un fel de valori, ci numai cele ale banului si intereselor proprii.

Asa s-ar putea descrie in cateva cuvinte secolul vitezei. Nimic nu pare sa mai justifice un gest frumos, o actiune caritabila, un voluntariat facut doar de dragul oamenilor sau un act realizat din mila. Smerenia, mila, dragostea de aproape, deschiderea sufleteasca reprezinta cuvinte care cu greu mai sunt inghitite de oamenii din ziua de astazi.

Asa asistam la scene in care batrani care au muncit o viata intreaga si acum sunt pe strazi sunt batuti, furati dar mai ales batjocoriti zilnic de niste “oameni” care cred ca legea lor este mai presus de orice. Asa reusim sa vedem cum batranele fara casa sunt improscate cu cola, de un tanar care crede ca daca are tot ce isi doreste datorita parintilor, poate sa-si bata joc de semenii sai.

Problema si mai grava este insa mentalitatea multora care traiesc in aceasta tara, muncesc pe mai nimic si considera ca din truda lor nu merita sa-i sprijine pe altii. Aceasta categorie, “altii” ii include pe rromii care fura si violeaza, pe cei care mai toata ziua nu fac nimic si isi pierd timpul la coltul strazii. Reactia celor dintai este justificata daca in Romania secolului nostru ar trai numai astfel de oameni. Dar cand strazile sunt pline de oameni nevoiasi care dupa o viata de munca sunt siliti sa doarma prin canale, acesti tineri care nu vor sa plateasca nici macar un leu din banii castigati “cu greu”, prin munca cinstita evident, nu au nici o justificare pentru reactia lor. Ba mai mult, sunt gata sa arunce cu piatra in napastuitii de soarta pe care Dumnezeu i-a “binecuvantat” cu inundatii, spunand ca nu e vina lor ca acei oameni nu si-au facut asigurare pentru locuinta, asa ca sa nu astepte ajutoare din partea semenilor.

Cei care gandesc asa sunt foarte multi. Sunt aceia care seara au unde sa-si odihneasca trupurile, aceia care a doua zi isi aleg din dulapuri haine curate, care se imbata o data pe saptamana cel putin, aruncand astfel un sfert din salariu, aceia care au la orice ora din zi posibilitatea de a manca ce vor si de a-si petrece cum vor viata.

Pentru ei lumea cruda nu exista decat prin prisma ideii ca “numai cine nu vrea nu munceste” asa ca “sa nu astepte mila si pomana de la mine”! In acest caz, oamenii despre care vorbim sunt orbiti de ideea unui trai decent, cat mai decent cu putinta, trai pe care se falesc ca si l-au asigurat prin munca cinstita, pentru care nimeni nu merita nici macar o moneda de 5 bani. Asa se face ca acesti oameni se uita cu scaraba si nu cu mila la cei nevoiasi, care iarna dorm pe strazi sau in canale acoperiti cu cartoane. Asa se face ca tot acesti oameni in loc sa le ofere semenilor lor batuti de soarta un ajutor financiar cat de mic, sau ceva de mancare le impart cu generozitate pumni, picioare, ciomege si sticle de cola aruncate in fata.

Din pacate aceste specimene sunt din ce in ce mai multe. La fel ca si cei care dorm pe strazi insa. Pentru ca Romania cea binecuvantata de Dumnezeu si Maica Domnului se imparte doar in doua mari categorii: saracii si cei mult prea bogati. Evident fiecare categorie se poate subdiviza, dar nu asta este problema cea mai importanta.

Saracia zilelor noastre este una din care nu smerenia si bogatia sufleteasca pot fi dobandite, ci batjocura si uneori, moartea. Bogatia pe de alta parte, inseamna mult mai mult decat pe vremea Mantuitorului. Astazi, ea nu inseamna numai adunarea de averi, cat crearea unei aparente puteri sociale, profesionale si cel mai rau, a unei puteri care te poate face sa crezi ca esti stapan peste tot ce iti este inferior.

Bogatii nu mai sunt interesati sa cumpere sufletele celor saraci, sa isi etaleze bogatiile sau sa se distreze in fel si chip. Astazi, bogatii vor un alt fel de distractie: suferinta din ochii celor care sunt mai jos ca ei. Si, cu cat sunt mai jos, cu atat satisfactia unei “puteri dumnezeiesti” apare in ochii bogatilor.

Bogati sunt aceia care cred ca isi pot bate joc de niste batrane fara casa. Bogati sunt cei care cred ca viata acestor oameni nevoiasi le apartine lor. Bogati sunt cei care cred ca numarul conturilor din banca le asigura puterea absoluta. Bogati sunt cei care nu cred in nimic, decat in ei insisi. Si mai bogati sunt cei care scapa nepedepsiti dupa toate nelegiuirile pe care le savarsesc.

Saraci sunt aceia care cred ca o rugaciune fierbinte ii poate salva. Saraci sunt aceia care cred ca gunoaiele altora reprezinta o forma de hrana. Saraci sunt cei peste care urgia apelor nu s-a sfiit sa lase urme adanci dupa o viata de munca. Saraci sunt cei ale caror lacrimi si cuvinte induiosatoare nu mai reprezinta nimic in fata semenilor lor. Si mai saraci sunt aceia care, odata au crezut intr-un ideal inalt, iar acum mor in strada, in urma pumnilor celor bogati.

Acestea sunt “Fericirile” care guverneaza astazi tara noastra. Dupa ele se imparte puterea si legea in clasele sociale. Si tot dupa ele se creaza mentalitatile, chiar de pe bancile scolii. Dumnezeu nu mai are loc nici in clase. Nici in biserici, care au ajuns sa reprezinte doar niste institutii invechite, pentru majoritatea romanilor. Dumnezeu nu mai face minuni decat atunci cand ii imbogateste pe cei care fura si scapa nepedepsiti. Pentru cei amarati, sarmani, cinstiti si cu frica de divinitate, Dumnezeu nu mai are nici o putere. Pentru cei bogati, Dumnezeu nu exista.

Dar peste toate acestea exista insa o lege. Care, mai devreme sau mai tarziu va secera nemiloasa tot ce nu este in concordanta cu ea. Astazi, a inceput sa loveasca tot in cei sarmani. Maine va lovi cu siguranta si in cei multi, in cei bogati, in cei care merita cu adevarat taisul ei. Si acest maine s-ar putea totusi sa nu fie asa departe!

Incep sa-mi amintesc cum era cand era toamna. Si fara sa vreau, nu-mi pot abtine gandurile sa nu zboare mai departe de real. Si atunci, incep sa-mi amintesc cum este cand zambesti, cand nu spui tampenii sau nu rabufnesti aiurea. Cand nu uiti numere de telefon, cand nu vrei sa raspunzi la mesaje, cand faci totul altfel de cum este.

Si mai incerc sa-mi amintesc, cum era pe vremea cand nu incercai sa pari altfel, cand ochii tai nu ascundeau cu atata ardoare cele nespuse in cuvinte, cand erai un simplu om care nu isi construise ziduri impotriva oricarui sentiment venit din afara. Cand soarele te bucura, cand calcai ca si mine prin frunzele ruginite, cand simteai mirosul strugurilor striviti pana la sangele cel aproape negru, cand linistea razelor iti amintea de casa. Cand toamna insemna ceva pentru tine.

Mai vreau sa imi amintesc de tine, cum fugeai dupa mingea aruncata mult prea tare de un copil vioi, de florile multicolore ce stateau tremurand strans in mana ta, de tigara din coltul gurii, care iti invaluia privirea in mister, de parfumul pe care il lasai in urma pe bulevardele din Ploiesti. Si as vrea sa imi amintesc si de motorul pe care il turai cu atata satisfactie, de vantul care iti ravasea parul sau de aerul de satisfactie pe care il aveai, ori de cate ori te intorceai dintr-o lunga calatorie.

As mai putea sa-mi amintesc si cum ma tineai de mana, cum zambeai de cate ori iti suna telefonul, de narcisele pe care le rupeai din gradina bunicii doar ca sa imi vezi multumirea in ochi, de imbratisatrea ta, care imi linistea de fiecare data lacrimile, sau de ingrijorarea care ti se citea pe chip ori de cate ori cadeam de pe motor.

As putea sa-mi amintesc si de ochii cei intunecati, care concurau cu toate culorile apusului, sau de privirea plina de verdele din juru-mi, atunci cand imi dezvaluiai nestiutele carari de munte.

Cred ca as putea sa-mi amintesc si de multe alte gesturi ale tale, de multe priviri si imbratisari. Dar nu imi voi aminti niciodata cum era toamna din ochii tai.

Si asta pentru ca nu ai fost niciodata toamna in Ploiesti, nu ai fost niciodata dupa narcise in gradina bunicii , nu ai fost niciodata la munte si nici cu motorul prin tara. Si, mai mult, nu-mi voi aminti niciodata de tine, pentru simplul fapt ca nu ai fost niciodata…. TU…

For every justice there’s a sword
For every pain must be a word.
But where to find these hidden gifts
When only pain is plaiyng tricks?

And can I find the sweetest knife
To cut my heart and sell what’s mine?
In wich of mirrors do I seek for you
When only blood it tastes so good?

Wich flower is it mine to give?
In darkest hours fit for thieves?
In what dimension is it “past” for love
When only present has white wings of doves?

And fully sacred dream of me
Now it is over, or is just a lie?
I don’t remember who is fit for scream
When only wolves are now to dream…

That wildless flower is not over yet.
And maybe future comes nightly present
Only of you it may be last for long
Cause darkest flowers die to feel as fog…

“Nu inteleg de ce se vede asa la tine… ca la mine se vede ok”. Si uite asa ajungem sa constientizam cat de diferit se vede lumea prin ochii nostri. Si uite asa am ajuns sa constientizez ca nu adevarul meu il poti vedea tu, ci minciuna din mine, nu lumina mea o poate zari cineva, ci tocmai intunericul… si toate pornind de la o nenorocita de stire video.

Si atunci, abia atunci intelegem de ce nu exista intelegere. De ce nu exista rabdare si mai ales, de unde pleaca toate neintelegerile.

Si nu ceea ce ar trebui sa vedem, vedem de fapt, zilnic. Ci tocmai inversul a ceea ce exista. Asa ajungem sa traim intr-o lume imaginara, o lume creata de propria noastra minte, o lume in care multi se regasesc sau nu, o lume in care tu, eu fiecare este propriul lui stapan.

Amintirile sunt propriile noastre creatii, durerile la fel, senzatiile sunt intru totul niste creatii imaginare, cat despre sentimente, ei bine acestea sunt cele mai inselatoare. Si asta doar pentru ca “de la mine se vede ok”, in vreme ce la tine e cu totul altfel, la el/ea arata diferit si tot asa.

Oare o fi fost o vreme cand la mine, la tine, la el, la ea, la noi se vedea la fel?