anizaima

Parca in ultimul timp mi-e dat sa constientizez la cote maxime pierderile din jurul meu. Nimic nu poate alina suferinta, golul, amaraciunea si incrancenarea atunci cand constati ca prieteni dragi, oameni pe care ii iubesti si le porti un sincer respect dispar pentru totdeauna de langa tine. Nu stiu daca ar trebui sa fim revoltati sau nu, stiu doar ca, desi lacrimile imi curg fara sa le pot opri, lumea de sus este mai buna decat cea de aici. Si este plina de oamenii care ne parasesc pentru ca, ei sunt mai buni decat lumea asta.

As vrea, macar pentru o clipa sa mai simt privirea sfredelitoare care, dincolo de o aparenta duritate ascundea multa blandete. As mai fi vrut, macar pentru o secunda ca glasul sau sa imi mangaie auzul cu sfaturile pe care, cu siguranta nu le voi uita niciodata. Si, mai mult decat atat as vrea sa-i mai vad macar o data chipul de dac, semet, mandru si totodata bland, care a calcat alaturi de mine prin atatea locuri sfinte…

Nu pot decat, cu durere sa ma despart de toate astea, gandindu-ma ca o stea ca Gelu nu poate sa moara niciodata, ci numai sa vegheze de la locul sau, asupra celor care il vor iubi mereu. Si, dincolo de toate astea, nu pot sa mai adaug decat: Sarut Mana, Nasule!!!

Imi pare rau ca timpul nu s-a scurs

Atata timp cat eu sunt jos si tu esti sus.

Ma doare ochiul  cel ce ma priveste

Si-acel cuvant ce parca sfredeleste

Tot ce a fost frumos si nu s-a stins

Toate luminile si toate cate-am zis 

Si toata munca ce-n zadar ar fi

Daca-as pleca, iar tu n-ai sa mai fii!…. 

Sau asa se comporta cateodata… Sunt momente in viata fiecaruia dintre noi in care, vrem nu vrem, ranim oamenii din jurul nostru. Inconstient sau nu, realizam asta la un moment dat din comportamentul lor. Si spun din comportament pentru ca nu au curajul sa vina sa te traga de maneca atunci cand considera ca ai gresit. Si te lasa sa te complaci intr-o stare aiurea, fara sa-ti adreseze zile intregi vreun cuvant sau, cel putin pana nu intervii tu.

Si atunci, abia atunci, incearca sa dea vina numai pe tine: ca nu stiu ce le-ai facut, ca nu stiu ce ai zis, ca te-ai purtat ca dracu. Bun…. Conteaza ca a trecut o vesnicie (a se citi si cateva luni sau saptamani) si tu nu-ti mai amintesti scena de care tu esti acuzat? Nu. Pentru ca ei prefera sa uite. Dar uita nemaibagandu-te in seama. Sau purtandu-se ca si cum inca sunt foarte afectati de acel moment.

Si acum vine intrebarea mea? De ce dracu oamenii nu au curajul raspunderii? De ce imi imaginez eu (scuze, trebuia sa spun, intrebarile) ca toata lumea poate discuta deschis despre tot ce-i framanta? De ce ajung sa cred ca majoritatea oamenilor este o gloata fricoasa care prefera sa “uite” dar sa-si aminteasca ori de cate ori e nevoie de tot felul de situatii penibile si jenante, in loc sa le clarifice? Si, mai mult, de ce eu tot dau peste oameni din astia? Ca vad ca de la mine tot nu invata nimic, ba mai mult, ajung sa te critice/bombane/urasca ori de cate ori ai dreptate? Dar oare sunt in stare sa se intrebe de ce eu am in cele mai multe cazuri dreptate? Nu. Pentru ca, atunci cand sunt suparati, uita de toate momentele anterioare in care, pentru fiecare am gasit un cuvant bun.

In consecinta, eu nu cred in prietenii. Cred in relatii care se construiesc pe baza unor simbioze de moment care, odata ce se disipa (acele simbioze), dispar in neant, evident in urma unor certuri sau diferente de opinii. Poate de asta nici un om nu are prea multi prieteni… pentru ca nu exista doua persoane care sa poata functiona pe acceasi frecventa.

Asa ca… nu sfatuiesc pe nimeni sa procedeze ca mine si sa discute despre problemele pe care le au cu ceilalti. In acest fel vor reusi sa ajunga persoane mature, destul de intelepte incat sa se descurce in timp, cu toate frustrarile, nelamuririle, intrebarile, comportamentele deviante si tot asa! Si voi descoperi cu bucurie peste timp ca memoria mea va fi incarcata doar de momente frumoase, amintiri de pret, relatii de durata si sanatoase, pe cand a lor, pe langa toate acestea enumerate mai sus va avea si pete negre numite cu grija “prefer sa uit”, transformate in neuitari, de-a lungul timpului. Stau si ma intreb, oare o fi sanatoasa atitudinea asta? Ba mai mult, cine va avea mai mult de castigat?….. Dupa unii, LECITINA!!!!!

Nu stiu cati se gandesc, odata cu tragica pierdere a lui Florian Pittis, ca lumea culturala romaneasca a inceput sa fie secerata de valorile ei. Pe rand, incetul cu incetul, oamenii mari cu care am crescut, care ne-au format pe noi ca si identitate culturala, oamenii care ne-au facut sa zambim, sau sa radem in hohote sau chiar sa lacrimam de emotie, dispar, unul cate unul.

Poate asa le-a fost scris sau, poate asa ne este noua scris sa pierdem, valori, emotii, talente, in favoarea unei scene mult prea goale si triste. Acum mai bine de un an, se stingea din viata, o stea a muzicii romanesti: Laura Stoica. Multi au declarat in acele negre zile ca nu o vor uita. Cati insa isi mai amintesc astazi de “Focul” din privirile ei?

In octombrie anul trecut, un alt nume mare al scenei culturale romanesti inchidea ochii pentru totdeauna: Ernest Maftei. Badia a adus zambete pe chipul oamenilor pana in ultima clipa a vietii sale. Astazi, in semn de respect, in loc sa fie undeva la loc de cinste pentru cinematografia romaneasca, face reclama si post mortem, la o binecunoscuta firma de mezeluri. Pentru ca asa stim noi sa ne cinstim valorile. Si mortii.

Dupa el au mai urmat cativa. Si o amintesc aici, pe regretata Jeana Gheorghiu, om de televiziune, om de radio si, dincolo de toate, pentru mine, profesor. De la dansa am invatat, cum poate nu am facut-o de la nimeni altcineva, ce inseamna sa inveti. Ce inseamna sa iti cunosti valoarea si limitele, sa stii ce sa ceri de la tine si sa-ti impui o rigurozitate in comportament, gandire, profesie si in intreaga fiinta. Am invatat sa fac TV. Si Radio. Si am invatat sa dau examene inrosite de epixtasis, pe care sa le iau cu 10. Am injurat-o mult in facultate, asa cum mai toti o faceam. Dar am iubit-o enorm cand am realizat ca exigenta de care dadea dovada era de fapt, masca unui profesionalism cum rar o sa mai intalnesc. A unei vaste culturi generale si a unei complete culturi de presa Radio si TV. Si, pot spune cu mana pe inima, ca daca astazi stiu sa fac jurnalism, de la Jeana Gheroghiu stiu!

Apoi i-a urmat in tacere, Adrian Pintea. Iancu Jianu dupa care majoritatea fetelor au plans, nu mai este. A luat, tot in tacere, o parte din sufletul fiecarui om care l-a iubit si i-a iubit filmele. A luat cu el o parte semnificativa din talentul cultural al acestui popor. Era si normal. Ii apartinea de drept. Dar a mai luat ceva, pe care niciodata, noi ca popor, nu il vom mai avea: dragostea de neam, transpusa in filmele sale. Acea dragoste de pamant a lui Rebreanu, aceeasi dragoste de pamant a lui Cosbuc! Odata cu Adrian Pintea, o parte din aceasta dragoste, s-a intors acolo sus, unde se imparte poate intre alte nume mari precum Decebal, Mihai Viteazul, Cuza, Eminescu, Creanga, Vlahuta si altii. Iertare pentru cei nementionati care au tot dreptul sa fie pomeniti.

Iar acum, Florian Pittis. De parca lista de dinainte nu ar fi fost indeajuns de lunga. Cateodata, disperarea si durerea te face sa te intrebi: Oare cine urmeaza? Se pare intr-adevar, ca timpul nu mai are rabdare…

Pentru toate cate le-am vandut, pentru toate de cate ne-am batut joc, Cineva a hotarat ca o parte din oamenii care ne ridicau pe noi ca neam, sa dispara… Poate macar memoria ii va pastra fiecaruia, lumina si respectul cuvenit…