anizaima

Isi ridica usor ochii catre cer. Si gandurile lui sfredeleau fara pic de greutate paturile innorate. Nu credea in nimic. Si totul credea in el. Nu isi arata suferintele, tacerile, bucuriile, decat atunci cand zambea rar. Si atunci, numai atunci, lumea toata era a lui.

Noaptea isi impletea pletele cu negura si din coltul ferestrei adulmeca orasul. Nimeni nu-l stia. Nimeni nu banuia ca exista. Poate numai accea care, invaluita in matasuri scumpe, isi odihnea genele obosite in patul lui. O privea din cand in cand si i se parea ca umbre nedeslusite isi contopesc trupul cu al ei. Si atunci ar fi vrut ca toata lumea sa treaca sub sabia lui. Ca si cei morti, dar mai ales cei vii sa nu o atinga. Nici macar in vise. Iar ea, nici nu stia cine este.

Luminile orasului ii mangaiau chipul. Afara, briza se juca de zor cu o suvita rebela, raspandind in toata incaperea mirosul parfumului lui. Si, fascinat, vantul il purta mai departe, in intregul cartier, in intregul oras. O lume intreaga mirosea a un singur parfum. O lume intreaga respira, cand respira si el.

Si, in tacerea apasatoare a noptii, gandurile lui se indreptau catre niciunde. Zburau frenetic, de acolo de unde se nasteau, rascolind intunericul cu geamatul lor, pentru ca mai apoi sa moara departe, acolo unde ochii lui, tinta, nu ajungeau niciodata.

Cateodata, fumul tigarii putea fi confundat cu multitudinea de ganduri. Se misca greoi, rotindu-se in valatuci, amestecati cu toata fiinta lui. Si tot atunci, vantul ii purta mai departe povestea.

Asa a ajuns la mine, tot intr-o seara de vara cand zorii se incapatanau sa se arate iar ghearele intunericului trasau rani adanci pe obraz. Intra pe fereastra ca un oftat ratacit, amestecat cu dorinta si nepasare. Venise ratacind in cautatea niciundelui, ametit de propriul parfum. M-a privit pentru o clipa, indeajuns sa nu-l mai uit niciodata, dupa care, la fel de usor a plecat. Am stiut de atunci ca zilele vor fi din cale afara de lungi, noptile mai mult decat grele si reci, iar fereastra va sta mereu deschisa.

Din cand in cand, cutreiera cartierul, orasul, lumea, pentru a se odihni pe umarul meu. Nu spunea nimic, cu toate ca stiam dinainte totul. Ii ascultam numai oftatul, gandurile razlete indreptate catre ea, inima batand frenetic, injuraturile fugare si miile de intrebari legate de mine. Ii gustam parfumul si realizez ca am devenit fumatoare. Si, ametita de el, visez cu ochii deschisi catre un colt de lume, catre o fereastra pe pervazul careia sta privind din inaltimi lumea. Ma intreb daca nu cumva lumea aceasta ar fi mai goala fara tigara din parfumul lui.

Si ma mir ca acea tigara nu se stinge niciodata. Atunci cand va pleca, voi sti fara sa isi anunte despartirea. Voi sti ca ochii lui nu vor mai privi agale catre ea, ca umbrele nu o vor mai chinui si el nu se mai lupta cu ele. Voi sti ca intunericul nu va mai avea chip. Voi sti ca ziua va capata forma. Voi sti ca tigarea din parfumul lui s-a stins.

Dar pana atunci…