anizaima

N-ai sa mai astepti nici o secunda, nu? De sus, din departarile cele mai crancene te vei asterne, cu zambetul pe buze, peste fata lumii. Acolo unde crestele iti vor atinge mantia vei presara peste ele rugina si aerul vechi. Le vei impodobi cum stii mai bine varfurile ascutite in toate culorile tale. Iar ele, cuminti, isi vor imbraca haina greoaie, se vor scutura de caldura care le apasa si, fericite, isi vor primeni fetele stand mandre in asfintit.

Vei lasa pentru ele stropii cei reci si adierile transformate in tumultoasele vartejuri. Fara nici un cuvant vei trece mai departe catre zgomotoasele citadele, in care cei multi nici nu vor observa ca existi. Poate doar indragostitii se vor bucura cand ii vei mangaia cu razele tale nu atat de fierbinti si vor surade sagalnic cand te vei scutura deasupra lor, fosnind usor.

Desigur ca cei mai multi vor injura printre dinti la atingerea broboanelor reci ca gheata, taioase mai ceva ca cel mai fin otel. Isi vor acoperi trupurile inghetate in paltoane lungi si grele, vor alerga frenetic pe strazile aglomerate si pline de baltoace, vor striga in gura mare cand cineva, mult mai grabit ca ei ii va improsca cu amestecul acela de apa si noroi.

Cu toate astea, maretia ta va fi pretuita. De livezile bogate, de rugul de vie nesapat si neingrijit din curtea bunicii, de florile sadite cu mare grija si uitate in deznadejde de cei care i-au urmat, de cainele care se bucura la venirea ta si care a disparut odata cu ea. Vei fii pretuita de ferestrele pe care acum nu se mai uita nimeni in speranta ca vor anunta venirea cuiva drag. Si de gutuiul din curtea vecinului care a imabtranit odata cu vremea.

Vei mai fii pretuita de strazile Ploiestiului nu atat de aglomerate ca cele de aici. De castanii cei infloriti a doua oara la venirea ta, de bancile din parcuri pe care se inghesuie zgribuliti pustanii, disputandu-si aceeasi umbrela, de strugurii “de masa” care ii placeau ei atat de mult, de toate fructele pe care le manca cu placere, de firul de fum de pe hornul casei ei, care anul acesta nu se va mai ivi, de zornaitul cheilor de dimineata care pastrau sub ele toata agoniseala ei de-o viata, de aleea cu sens unic ce ducea catre poarta ei, de soneria apasata usor dimineata la sapte, cand eu inca dormeam sau de mireasma cratitelor cu bunatati care mi se intideau obosite pe aragaz, cand ma trezeam. De merele rase cu lamaie si zahar, de gogosile cu dulceata si de praful de pe televizor care disparea ca prin minune atunci cand aparea ea.

Vei mai fii pretuita si de lacrimile care anuntau o mare bucurie, de ziua ei de nastere si tortul pe care i-l facea mama, de serile lungi in care palavrageam pana in zori si de toate amintirile care ii rostesc numele. Dar cel mai mult, vei fii pretuita de mine, cea care isi doreste sa mai atingi crestele impadurite, sa mai presari picaturi reci sa o mai aduci zgribulita sau sa mai trantesti in spatele ei cate o usa…

Mi-e dor de tine…..